Poezie Mihai Eminescu

Gazel Toamna frunzele colindă, Sun-un grier sub o grindă, Vântul jalnic bate-n geamuri Cu o mână tremurândă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. Ce tresari din vis deodată? Tu auzi păşind în tindă – E

Prin tomuri prăfuite ce mesele-i încarcă, Edgar trece cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barcă. Nimica nu oprește a gândurilor grabă, Din când în când în cale-i pe sine se întreabă: La ce folos că timpul și spațiul străbate Și ce

Ca și Stoa, ce pretinde Să fim mândri și integri, Când plutesc deasupra noastră Cu-a lor visuri ochii negri; Ca și basmele păgâne De iubire ce-ard himeric Cu nesațiul lor de visuri Și cu-atâta întuneric; Când atrași de a lor

Marea singură lin se plînge-n durere, Ea îşi spune de mult şi taina şi jalea-i Vai! de o mie de evi se zbate şi-şi spune Singurătatea. Pînze albe-atîrn` fluturînd pe mare, Tremur unde-adînci de corăbii negre, Între val şi cer

Naintează şi o vede lângă apa arămie, Culegând flori amorţite de pe maluri cenuşie Şi punându-le în poala grea de florile de piatră. Luminează luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatră”, Colţii munţilor ce rupţi-s, uriaşe stânci de cremeni.

Dar acuma-mi stă pe gânduri — ce să facă el — foc nu e, Fraţii să se scoale numai şi capul o să-i răpuie. S-a luat şi el şi merge supărat înspre pădure Cu un hârb plin de funingini, subsuoară

Lângă lacul cel albastru înstelat cu nuferi mari, Pintre trestii auroase ce se legăn solitari, Vede fata cea cu ochii cuvioşi ca în biseric’ Faţa-i albă ca zăpada într-un păr de întuneric. Ea în haina ei cea verde se înmlădie

Fost-a împărat odată şi trei fete el avea Cât puteai privi la soare, da’ la ele ca mai ba. Nicio vorbă de poveste, cer cu stele presărat Nu ajung la frumuseţa astor fete de-mpărat. Dar deşi nu-ţi poţi da vorba

— Tată, uite-inelul care într-o noapte mi-a perit Făr’ să ştiu nici cum, nici unde. — Cine dară l-a găsit? Cine a adus alunele-astea? Logofeţii spun că baba. O strigară de la poartă să s-urnească mai degrabă. Când, în locu-i,

Și ascultând așa fel de-al unora îndemn, Băgară în cetate pe calul cel de lemn Ș-apoi pe veselie, pe chef se așternură Pân- ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură… Din calul acel mare elinii se coboară, Cu pază