Poezie Mihai Eminescu

[ I ] Când crivățul cu iarna din nord vine în spate Și mătură cu-aripa-i câmpii întinse late, Când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern, Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern… Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de

Când marea turbează de valuri împinsă Și-și scutură coama de spume și vânt, Când nori-alung ziua din lumea cea plânsă, Când tunete cânt; Atunci printre nouri, prin vânt și prin unde O rază de aur se toarce ușor Și-n fundul

Când privești oglinda mărei, Vezi în ea Țărmuri verzi și cerul sărei, Nor și stea. Unda-n plesnetul ei geme Și Eol Sună-n papura ce freme Barcarol. Un minut dacă te-i pierde, Tu, măcar, Sub noianul mării verde Și amar, Colo-n

Pe genunchii-mi te-am purtat. Ți-am privit în față, Ochii-mi ochii-ți a cătat, Gura-mi, buza-ți creață ­ Și m-am pus pe sărutat. Cine mă învață? Ca o mamă blând și lin Ce-un copil răsfață, Mângâiat-ai fruntea mea Și m-ai strâns în

Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt, Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt Prin ușile gândirei, cămara tristei inemi. Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug Al gândurilor

Când luna prin nouri pe lume veghează, Când fiece undă se-mbracă c-o rază, Când cântă al somnului ginii nătângi ­ Tu tremuri și plângi. Când luna aruncă o pală lumină Prin merii în floare-nșirați în grădină, La trunchiul unuia pe

Hochzeitlied de Goethe Povestim și cântăm de-acel conte cu drag Ce-odat locuit-a castelul, Azi când un nepot al fericelui moșneag Îl face pe însurățelul. Fusese acela în sfântul război, C-onoare luptase pin multe nevoi; De pe cal când se dete

Vino, scumpă, de priveşte Dorul tău cum mă munceşte. Nici defel cum nu mă lasă Nici să intru seara-n casă, Ci din aşternut mă scoală, Ca pe-un pătimaş de boală, Şi mă face de alerg Neştiind pe unde merg. Când

Ca povestea cea sărmană Care nimeni n-o-a-nțeles, Trec prin vremea tristă, vană, Cum prin secoli un eres. Sunt ca lira spartă-n stâncă, Sunt ca glasul din pustii, Sunt ca marea cea adâncă, Sunt ca moartea între vii. Dintre chinuri ce

Care-i amorul meu în astă lume: Este-al bravurei coiful de aramă, Sau al mărirei aspru rece nume? Sau este claustrul cernit, ce cheamă Cu-a lui icoane sânte-ngălbenite, Cu clopotu-i vestind a morții dramă? Sau este chipul blând unei iubite, Ce,