Poezie Mihai Eminescu

Care-o fi în lume și al meu amor? Sufletul întreabă inima cu dor. Va fi mănăstirea cu zidiri cernite, Cu icoane sânte și îngălbenite, Va fi vitezia cu coif de aramă L-ale cărei flamuri patria te cheamă, Ori va fi

Shakespeare! adesea te gândesc cu jale, Prieten blând al sufletului meu; Izvorul plin al cânturilor tale Îmi sare-n gând și le repet mereu. Atât de crud ești tu, ș-atât de moale, Furtună-i azi și linu-i glasul tău; Ca Dumnezeu te-arăți

Câte nopți eu cugeta-tam pân’ se-nvăluie gândirea, Pân’ ce visele-i gigantici se uscau în nălucire, Adormeam și de-asupra-mi stelele îmblau cuminți, Luna strălucea prin crenge ca o pavăză de aur Și prin grâul crescut mare ciripeau puii de graur, Vântu-ngreunat

Epistole, I, 11 Cum ți se pare, Bullațiu, Chio, falnicul Lesbos, Samosul cel elegant, Sardes, cetatea lui Cresus? Smyrna ori Colophon? Mai mari, mai mici decât faima? Ori sunt nimic alături cu câmpul lui Mart și cu Tibrul? Au preferi

Ode, III, 11 O, Mercur, a cărui poveți deprins-au Amphion, urnind după cântecu-i pietre, Și tu liră, care-n cald avânt din șapte Coarde suna-vei Templelor, ospețelor mari amică ­ Nu c-altădată, fără de grai ­ o, spune-mi Cântul, cărui nenduplecata

Ode, I, 38 Lux persan urâi, băiete, și nu voi Cu fășii de tei ca să legi cununa-mi, Nu căta-n zădar să descoperi unde-i Ultima roză! Simplul mirt cu flori să nu-l mai adaogi… Nu te-ar prinde rău pe tine,

Când te pierzi în valul vieții Trist la țărm doar eu rămân: Brațe fără de nădejde, Navă fără de stăpân. * Cum se turbură izvorul Când din el drumețul bea, Astfel mă-nfioară dorul Când răsari în calea mea. * Tu

Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Şi tot mai multe cere. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ţi-l leagă, Încât să n-o mai poţi uita Viaţa ta întreagă.

Ce s-alegea de doi nebuni, iubito, De ne-ntâlneam demult și nu pierdeam O tinereță, care-am risipit-o? De dragul tău demult înnebuneam, Sau că muream de-atâta fericire, Dar numai sara vieții n-ajungeam. Era de zgomot plină, de-nflorire, Iar ochii tăi cei

Ce s-alegea de noi, a mea nebună, De ne-ntâlneam demult cu-așa iubire? Sau nebuneam mai mult încă-mpreună, Sau eu muream de-atâta fericire. Viața mea cea strălucită De ochii tăi cei de copil Era cu zgomot și-nflorită Precum e luna lui