Poezie Mihai Eminescu

Un om de stat, ce multe îți promite, Să nu-i arăți că tu nu-i dai credință, Ci-i mulțămește cu-nchinări smerite. Ca să nu-și dea prea mult silință, Te fă că crezi orice el o să-ți zică. Ajută-l însuți tu, ca

În van oglinzi frumoase şi florile-împlu sala C-un aer plin de miros, molatec, de argint În sufletu-unui tânăr e noapte şi răceală Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind. În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel păhare Şi l-ale

Unda spumă, vântul trece Cu suflarea-i rece Peste marea ce suspină Tristă, dar senină. Cum nu-s vântul ce aleargă Pe oglinda largă, Luciul apei de-l încruntă Cu undă măruntă? Căci aş trece suvenire Blândă de iubire, Peste-o mare de misteruri

[ II ] Voi oameni mari, ce stați acum cu zeii Și ospătați cu ei ­ în colbul negru Uitat ș-ușor al vechiului pământ. Dar ei… De-ar merge-n sud și nord ­ nimica. Sunt ca o laie de nomazi și

Unto the star that now appears, So far indeed the transit; Its light would take a thousand years To reach our vision’s orbit. And haply, on its azure way Through endless Space eternal, Yon sphere hath died, or e’er its

Urât și sărăcie sunt acei doi tovarăși, A căror urme crude le aflu pururi iarăși Pe orice chip și-n orice-ndrăznii de a iubi… Iubit-am poate cântul, voit-am a robi Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie… Zburat-au

Pișcată-ți este mâna ta de streche De miști în veci condeiul pe hârtie Compune-un șir sau fabrică o mie Că ești un cap de prost e veste veche. Dac-ai avea de spus ceva ai scrie: Nimic nu poți tu să

Codru-i alb și frunza-i neagră. A lui mii de rămurele De zăpadă îi sunt grele, Vântul trece doar prin ele, Vântul rece și vro țarcă Scuturând le mai descarcă… Albă-i noaptea cea cu lună, De-n departe codrul sună, Lupi-n pâlcuri

Ușoare sunt viețele multora. Ei prind din zbor plăcerea trecătoare, În orice timp au clipa lor cu soare Și-n orice zi le-apare aurora… Dar spune, tu, copilă visătoare, De-am fost și eu din rândul acelora, De-mi ești și mie ce

S-a stins viaţa falnicei Veneţii, N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri; Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, Pătrunde luna, înălbind pereţii. Okeanos se plânge pe canaluri… El numa-n veci e-n floarea tinereţii, Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,