Poezie Nichita Stănescu

Ea nu avea trup, ceea ce-i ţinea loc de trup era asemenea unui corn de melc. Numai un drum dacă i-ar fi atins talpa, de îndată trupul i s-ar fi retras în sine, or s-ar fi ascuns, ca un luptător

Urăsc orice piatră şi invidiez orice bucată de materie; n-apuc să mor şi înviez şi mi-e urât şi mă sperie liniştea sinelui lor strâns cu însuşi în braţe… N-apuc niciodată să mor. Am feţe, am faţe, am ochi, ochiuri de

A venit un înger greoi ca un balaur, Mă izbea în sânge, în inimă şi în cuvinte Dădea din aripi atât de tare că mă umpluse de vânătăi şi de morminte M-a izbit cu aripa, m-a izbit cu aripa, mamă

Era adânc, era tăcut, picau pe jos andante foiri de foi, când între noi l-am rechemat pe Dante. Eram absurd și spălăcit și, lighioană dragă, de ghidușari zburau bondari zbenguitori, în șagă. Era o broască lângă lac micuță și țestoasă

Au fost oameni mulţi cu dulăi şi cu care; o ştiu după urmele mute din drum. Ţărâna-i crăpată de arşiţi stelare Şi munţii ridică şuviţe de fum. Prea tare tăcerea nespusă, adânca iar tu, pumnule cald, stai încins pe prăsea…

Scot sângele ştampilat la vedere. Mi se dă drumul. Scot osul sculptat la vedere. Întârzâi o secundă, dar mi se dă drumul. Scot îndurătoarea limbă vorbită, la vedere. Dicţionarele sunt pregătite, aşa că mi se dă drumul. De ce vrei

Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte.

Ca si cum ochiul meu drept s-ar certa cu ochiul meu stang, – pe cine sa planga omul care din pricina nasterii moare. Hai, uitati-va si voi: eu sunt singurul vultur caruia i-a fost cusut la loc capul, dupa retezare.

Ca o frunză de platan smulsă de vânt pleoapă căzând peste cuvânt strivind ochiul şi curgându-l odată cu gândul, Ca un vultur zburând pe spate cu ghearele-n sus ca un vultur zburând pe spate cu ghearele-n sus cel care are

Mă ustură tot trupul cum pe stelele singure razele lor, sunt prieten eu intim cu lupul şi cu străfundul peştilor. Mă doare timpul care-l trec cu viaţa mea, cu o durere sfântă a mamelor ce nasc urlând copii ce încă