Poezie Nichita Stănescu

Dacă s-ar descuraja poetul ar cădea frunzele din copaci,- şi ramurile lor ar rămâne ca nişte spânzurători. Dacă s-ar descuraja poetul, femeile gravide n-ar mai naşte, n-ar mai naşte niciodată. Dar, din graţie şi din grijă, moare întotdeauna, întotdeauna, înainte

El îmi spuse: scrisul este un mod de a încetini gândirea, de a desena primitiv chipul fiinţelor fără chip, degetele pipăitului pur- cel care a fost mai dinainte de creerea degetelor şi a lucrurilor. O, tu, viteză, inimă în balans,

Haide şi nu te mai uita, nu te mai uita decât când cade, când cade îngerul, atâta. Haide, nu te mai uita tu în jos! Uită-te la el, uită-te la el, îngerul căzând, iar nu la balta de sânge cea

Tigrii sunt zvelti, fiindca-i iubeste ea. Ea e Artemis! Ea poate, ea stie. Palisandrii se-nchina cu umbra grea când trece si suna sandaua ei vie. Ea-si tine inima în trupul meu si coama si-o tine în ramuri. E arcul ei

Lapte de dihor supt în scorbură, pietre albe, tocite de râu, şi tu călare pe inorog, vergură, şi panglica trupului meu – frâu Nu se-nfioară nimic. Statică stea. Fiecare literă are fiinţe în ea, şi nefiinţe Să-l omorâm cât mai

Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele, Își amintesc pașii din ele. Surâsul tău amărui, funigel Plutește-n amintiri, stingher. Furi azilnici se scurg În cenușa vărsată de-amurg, Fluturându-și cenușii comorile Monezi cad din turn orele Pe-acoperișurile sticloase și se duc, se duc

Mă întorsesem strigând: Unde este viaţa mea? Doamne, ce-ai făcut tu cu mine ca să-ţi mătur cu sufletul meu natura lucrurilor. De ce m-ai pus să-l văd pe arbor, doamne? Şi, în genere, de ce m-ai dezrădăcinat, făcându-mi picioare cu

Atât de mândru ea mergea şi-atât de galeş, singuratic. Vedere mult prea mult avea albastru ochi al meu apatic. Atât de tandru mirosea când nara mea de bot de câine mult lungă o adulmeca şi azi şi mâine. Atâta viaţă

Visasem că sunt un animal singur. Că toţi cei ai mei, cei cu ochiul galben pe spinare, ah, pieriseră, şi singur, făr` de logodnică, pradă îngenuncheam roţile în strălucirea capetelor alăptate de săgeţi. Ah, tu, cuvântule, pentru nimenea spus! Doi-trei,

Atât de repede ne vine insomnia Brodându-ne fiinţe din afară. Vrei pielea mea să-ţi fie iia Care te-mbracă, domnişoară? Vrei tu să vreau să fii fiind Un fel de trup de arătare Şi să te-nvăţ cum eşti murind Femeie,-n pielea