Poezie Vasile Alecsandri

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare. Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios Ca înaltele coloane unui

Pe cei munţi pustii, sălbatici, Din Lombardo-Veneţie, Unde noaptea în orgie S-adun demonii lunatici, Hoţi de moarte doisprezece Stau în rond sub vântul rece Care şuieră şi trece! Focul cerului s-aprinde, Urmărit de groaznic tunet, Şi al munţilor răsunet Printre

Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă, Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă, Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori, Scuturând din a lui poale lungi şi repezi meteori. Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte Ca

n fund, pe cer albastru, în zarea depărtată, La răsărit, sub soare, un negru punct s-arată! E cocostârcul tainic în lume călător, Al primăverii dulce iubit prevestitor. El vine, se înalţă, în cercuri line zboară Şi, răpide ca gândul, la

În zadar vuieşte Cerna şi se bate De-a ei stânci măreţe, vechi, nestrămutate, Şi-n cascade albe saltă pe-a lor sân… Apa-i trecătoare, pietrele rămân! În zadar şi anii s-adun cu grăbire, Trecând peste inimi ce-au gustat iubire! Suvenirul dulce de-un

Plecat-am nouă din Vaslui, Şi cu sergentul, zece, Şi nu-i era, zău, nimănui În piept inima rece. Voioşi ca şoimul cel uşor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Ş-aveam şi pene-n frunte. Toţi dorobanţi, toţi căciulari,

Purtând cofiţă cu apă rece Pe ai săi umeri albi, rotunzori, Juna Rodică voioasă trece Pe lângă junii sămănători. Ei cu grăbire îi sar în cale, Zicând: „Rodică, floare de crin, În plin să-ţi meargă vrerile tale, Precum tu, dragă,

De-aş fi-n a tinereţii floare, Când toate zilele sunt bune, Pe când din inima cu soare În veci lumina nu apune, Multe-aş avea în taină-a-ţi spune Ca să devii tu gânditoare. De-aş fi ce-am fost pe lume-odată, Privind în faţă

Zi cu soare, ger cu stele!… Hai, iubită, la primblare. Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare; Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi… Tu zâmbeşti?… Zâmbirea-ţi zice că e bună pentru noi. Caii scutură prin aer sunătoarele

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui Venea un om, cu jale zicând în gândul lui: “Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă… Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!” Şi bietul om, slab, palid,