Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele, Își amintesc pașii din ele. Surâsul tău amărui, funigel Plutește-n amintiri, stingher. Furi azilnici se scurg În cenușa vărsată de-amurg, Fluturându-și cenușii comorile Monezi cad din turn orele Pe-acoperișurile sticloase și se duc, se duc
Astfel – Nichita Stănescu
Mă întorsesem strigând: Unde este viaţa mea? Doamne, ce-ai făcut tu cu mine ca să-ţi mătur cu sufletul meu natura lucrurilor. De ce m-ai pus să-l văd pe arbor, doamne? Şi, în genere, de ce m-ai dezrădăcinat, făcându-mi picioare cu
Atât de mândru ea mergea – Nichita Stănescu
Atât de mândru ea mergea şi-atât de galeş, singuratic. Vedere mult prea mult avea albastru ochi al meu apatic. Atât de tandru mirosea când nara mea de bot de câine mult lungă o adulmeca şi azi şi mâine. Atâta viaţă
Atât de rarul animal… – Nichita Stănescu
Visasem că sunt un animal singur. Că toţi cei ai mei, cei cu ochiul galben pe spinare, ah, pieriseră, şi singur, făr` de logodnică, pradă îngenuncheam roţile în strălucirea capetelor alăptate de săgeţi. Ah, tu, cuvântule, pentru nimenea spus! Doi-trei,
Atât de repede – Nichita Stănescu
Atât de repede ne vine insomnia Brodându-ne fiinţe din afară. Vrei pielea mea să-ţi fie iia Care te-mbracă, domnişoară? Vrei tu să vreau să fii fiind Un fel de trup de arătare Şi să te-nvăţ cum eşti murind Femeie,-n pielea
Atena – Nichita Stănescu
Ea nu avea trup, ceea ce-i ţinea loc de trup era asemenea unui corn de melc. Numai un drum dacă i-ar fi atins talpa, de îndată trupul i s-ar fi retras în sine, or s-ar fi ascuns, ca un luptător
Atica – Nichita Stănescu
Urăsc orice piatră şi invidiez orice bucată de materie; n-apuc să mor şi înviez şi mi-e urât şi mă sperie liniştea sinelui lor strâns cu însuşi în braţe… N-apuc niciodată să mor. Am feţe, am faţe, am ochi, ochiuri de
Aterizarea – Nichita Stănescu
A venit un înger greoi ca un balaur, Mă izbea în sânge, în inimă şi în cuvinte Dădea din aripi atât de tare că mă umpluse de vânătăi şi de morminte M-a izbit cu aripa, m-a izbit cu aripa, mamă
Atunci – romanță – Nichita Stănescu
Era adânc, era tăcut, picau pe jos andante foiri de foi, când între noi l-am rechemat pe Dante. Eram absurd și spălăcit și, lighioană dragă, de ghidușari zburau bondari zbenguitori, în șagă. Era o broască lângă lac micuță și țestoasă
Au fost oameni mulţi… – Nichita Stănescu
Au fost oameni mulţi cu dulăi şi cu care; o ştiu după urmele mute din drum. Ţărâna-i crăpată de arşiţi stelare Şi munţii ridică şuviţe de fum. Prea tare tăcerea nespusă, adânca iar tu, pumnule cald, stai încins pe prăsea…