Totuşi, eu am văzut o pasăre care a ouat în timp ce zbura… Totuşi, eu am văzut un om plângând în timp ce râdea… Totuşi, eu am văzut o piatră în timp ce era…
Închinare – Nichita Stănescu
Adolescenţii, bărbaţii, bătrânii aspiraţia, rodnicia, împlinirea vârste trecându-şi puterea, arborele din cele opt ore – ale zilei de muncă. Mai mulţi fii ai pământului ţării, ce fericire! Ei fac să răsară-n opt ore sfera întreagă a Timpului!
Îndoirea luminii – Nichita Stănescu
I Încercam să încordez lumina, asemenea lui Ulise arcul; în sala de piatră a pețitorilor. Încercam să-ndoi lumina ca pe o ramură a care-i singură frunză era soarele. Dar lumina, vibrând rece, îmi smulgea brațele, și ele-mi creșteau uneori la
Înger refuzat de păsări – Nichita Stănescu
Înger refuzat de păsări, şi înscris cu-o pană-n cerc să te şterg de pe nisipul alizeelor, încerc. Mai întâi steaua Canopus cea mult-galbenă, o ling. Ce sărată e, mi-e sete, şi ce friguri tari mă ning. Mai apoi îţi zgârii
Îngerul cu o carte în mâna – Nichita Stănescu
Trecea un înger, pe un scaun negru aşezat. Trecea prin aer, liniştit şi mândru. Eu îl priveam de la fereastră, cum prin ziduri trece ca prin fum. Primeşte-mi un cuvânt, strigai, tu, îngere, împins din rai de-un vânt stârnit, de-o
Inima – Nichita Stănescu
Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată. Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată De fiecare dată, ca-ntâia dată. De fiecare dată, ca ultima dată. N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră, ca
Înapoierea cheii – Nichita Stănescu
Mi-e dor să pot să nu-mi mai fie dor de tine. Tristeţea, ea, nu este gând ea lucru este. Mănânc-o, dacă ai cu cine! Durerea vieţii e un lucru, – nu contemplarea ei. Mi-e dor să pot să nu-mi mai
Înserare de toamnă – Nichita Stănescu
Ziua aluneca, tragand dupa ea prin fereastra joasa, culorile joase, de parca-ai fi impins-o cu mainile subtiri pe care le-ai ridicat din imbratisarea mea. Steaua neagra a pletelor tale imi rasare, scanteind, in dreptul inimii, cand iedera uscata bate ritmic
Înserare marină – Nichita Stănescu
Şi liniştea-i suptă-n vârtej monoton, de pietre lungi. Mi-amintesc ca prin fum îmbinatele dungi ale sprâncenelor tale Desigur adorm, pe nebăgate de seamă adorm spre ţărmul mării neroditoare. Liniştea-i suptă-n vârtej uniform şi vin sentimentele o ştiu după foşnetul
Întemeierea frigului – Nichita Stănescu
Las` să se răcească ouăle păsărilor Las` să se albească frunzele. Există un schelet al frigului în fiecare clipă care curge. Aş vrea să înmoi piatra s-o las să-mi curgă în vine. Există o durere de a fi în tot