Poezie George Topîrceanu

Eroii mei sunt doi cocoşi De rasă, pintenaţi, frumoşi Ca ofiţerii la paradă. Doi cavaleri aristocraţi. Dintr-o privire ofensaţi Încep duelul fără spadă. Au martori puii speriaţi. Teren – o parte din ogradă, Dar n-au motiv de sfadă, Căci nu

Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină, Ci numai ochii, – ochii tăi, vecină, – Că ţi-am făcut potecă prin grădină… Adeseori tu laşi la geamuri storul, Şi uşa ta e-nchisă cu zăvorul, Dar tot mai viu s-aprinde-n

Locuinţa mea de vară E la ţară… Acolo era să mor De urât şi de-ntristare Beat de soare Şi pârlit îngrozitor! Acolo, când n-are treabă, Orice babă Este medic comunal. Viaţa ce aci palpită E lipsită De confort occidental. Nu

Linişte. Căldură. Soare. Sălciile plângătoare Stau în aer, dormitând. Un viţel în râu s-adapă Şi-o femeie, lângă apă, Spală rufele, cântând. Şi din vale abia vine Murmur slab, ca de albine, Somnoros şi uniform: Râul, strălucind în soare, Ceartă sălciile,