“Mi-aduc aminte ca mama mea tocmai facea niste bulion intr-un cazan mare de tuci pe care mai inainte niste tigani scumpi care venisera la noi pe strada il cositorisera folosind taina tipirigului, un fel de chimicala stranie, de epoca si
Artă poetică – Nichita Stănescu
Dacă s-ar descuraja poetul ar cădea frunzele din copaci,- şi ramurile lor ar rămâne ca nişte spânzurători. Dacă s-ar descuraja poetul, femeile gravide n-ar mai naşte, n-ar mai naşte niciodată. Dar, din graţie şi din grijă, moare întotdeauna, întotdeauna, înainte
Arta scrisului – Nichita Stănescu
El îmi spuse: scrisul este un mod de a încetini gândirea, de a desena primitiv chipul fiinţelor fără chip, degetele pipăitului pur- cel care a fost mai dinainte de creerea degetelor şi a lucrurilor. O, tu, viteză, inimă în balans,
Arta poeziei – Nichita Stănescu
Haide şi nu te mai uita, nu te mai uita decât când cade, când cade îngerul, atâta. Haide, nu te mai uita tu în jos! Uită-te la el, uită-te la el, îngerul căzând, iar nu la balta de sânge cea
Artemis – Nichita Stănescu
Tigrii sunt zvelti, fiindca-i iubeste ea. Ea e Artemis! Ea poate, ea stie. Palisandrii se-nchina cu umbra grea când trece si suna sandaua ei vie. Ea-si tine inima în trupul meu si coama si-o tine în ramuri. E arcul ei
Asasinare – Nichita Stănescu
Lapte de dihor supt în scorbură, pietre albe, tocite de râu, şi tu călare pe inorog, vergură, şi panglica trupului meu – frâu Nu se-nfioară nimic. Statică stea. Fiecare literă are fiinţe în ea, şi nefiinţe Să-l omorâm cât mai
Aşteptare – Nichita Stănescu
Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele, Își amintesc pașii din ele. Surâsul tău amărui, funigel Plutește-n amintiri, stingher. Furi azilnici se scurg În cenușa vărsată de-amurg, Fluturându-și cenușii comorile Monezi cad din turn orele Pe-acoperișurile sticloase și se duc, se duc
Astfel – Nichita Stănescu
Mă întorsesem strigând: Unde este viaţa mea? Doamne, ce-ai făcut tu cu mine ca să-ţi mătur cu sufletul meu natura lucrurilor. De ce m-ai pus să-l văd pe arbor, doamne? Şi, în genere, de ce m-ai dezrădăcinat, făcându-mi picioare cu
Atât de mândru ea mergea – Nichita Stănescu
Atât de mândru ea mergea şi-atât de galeş, singuratic. Vedere mult prea mult avea albastru ochi al meu apatic. Atât de tandru mirosea când nara mea de bot de câine mult lungă o adulmeca şi azi şi mâine. Atâta viaţă
Atât de rarul animal… – Nichita Stănescu
Visasem că sunt un animal singur. Că toţi cei ai mei, cei cu ochiul galben pe spinare, ah, pieriseră, şi singur, făr` de logodnică, pradă îngenuncheam roţile în strălucirea capetelor alăptate de săgeţi. Ah, tu, cuvântule, pentru nimenea spus! Doi-trei,