Trecea un înger, pe un scaun negru aşezat. Trecea prin aer, liniştit şi mândru. Eu îl priveam de la fereastră, cum prin ziduri trece ca prin fum. Primeşte-mi un cuvânt, strigai, tu, îngere, împins din rai de-un vânt stârnit, de-o
Inima – Nichita Stănescu
Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată. Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată De fiecare dată, ca-ntâia dată. De fiecare dată, ca ultima dată. N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră, ca
Înapoierea cheii – Nichita Stănescu
Mi-e dor să pot să nu-mi mai fie dor de tine. Tristeţea, ea, nu este gând ea lucru este. Mănânc-o, dacă ai cu cine! Durerea vieţii e un lucru, – nu contemplarea ei. Mi-e dor să pot să nu-mi mai
Înserare de toamnă – Nichita Stănescu
Ziua aluneca, tragand dupa ea prin fereastra joasa, culorile joase, de parca-ai fi impins-o cu mainile subtiri pe care le-ai ridicat din imbratisarea mea. Steaua neagra a pletelor tale imi rasare, scanteind, in dreptul inimii, cand iedera uscata bate ritmic
Înserare marină – Nichita Stănescu
Şi liniştea-i suptă-n vârtej monoton, de pietre lungi. Mi-amintesc ca prin fum îmbinatele dungi ale sprâncenelor tale Desigur adorm, pe nebăgate de seamă adorm spre ţărmul mării neroditoare. Liniştea-i suptă-n vârtej uniform şi vin sentimentele o ştiu după foşnetul
Întemeierea frigului – Nichita Stănescu
Las` să se răcească ouăle păsărilor Las` să se albească frunzele. Există un schelet al frigului în fiecare clipă care curge. Aş vrea să înmoi piatra s-o las să-mi curgă în vine. Există o durere de a fi în tot
Într-o joi cu dragoste – Nichita Stănescu
Seară de joi, seară deasă de suflet, în care destinele noastre creşteau ca iarba de primăvară, iar eu te iubeam atât de mult, încât te uitam, crezând că faci parte din mine. Şi numai atunci mă miram când, uneori, surâdeam,
Într-o mare de plasmă – Nichita Stănescu
Într-o mare de plasmă se balansează o pasăre. Ea care este a aerului, – acum în altă stare, în altă culoare, în altă mişcare,-acum trebuie să fie cu totul alta, acum. Lipseşte greutatea, dar lipseşte şi viteza, şi plutirea… Se
Într-un zbor deplin – Nichita Stănescu
În cuibul zâmbitor la subţioara unu curcubeu stau puii ei de zgomot. M-a luat în plisc să mă ducă la suavele guri flămânde. Oricât de uriaş ar fi un copil el e pur şi cosmic. Oricât de matur aş fi
Întrebări – Nichita Stănescu
Trăim un prezent pur? A trai inseamna timp? Timpul este tot ceea ce nu înţelegem? Timpul este tot ceea ce nu suntem noi? Există timp acolo unde nu este nimic altceva? Timpul este fără să fie? Timpul este însuşi Dumnezeu?