Un nu ştiu ce în seara aceea era, plopii îmi păreau piroane în palme de Iisus şi se făcea că în tăcere piatra ne cânta un tril de sus, de foarte sus. Stam blând şi fără de gândire, doi ochi
Luare – Nichita Stănescu
Tu n-ai să mă laşi, nu, nu, nu mă lăsa frate plopule, frate! Vin şi îmbrăţişez cu repedea mea viaţă viaţa ta lentă N-ai să mă laşi, nu, aşa că nu? N-ai să mă laşi frate, nu, aşa că nu?
Luarea pulsului – Nichita Stănescu
Cad si mor frunzele de sicomor, cad si urlă cărămizile din turlă, clopote cu aripi ding-dang, ding-dang Eu mă rup de piele, carne fără rang, nădusind cu sînge, vouă vă vestesc: nu mai am ce plînge în sud-vest, cu putina
Lui Tudor Arghezi – Nichita Stănescu
Te-ai oprit? te-a strapuns vegetal, galgait, ochiul supt, de telal, sa-l mangai sa-l rasfeti in urechi: – Haine vechi cumparam! Haaineee vechi… Pantecul ti-i jigarit, ghiortaiala te-a ghicit. Inima…n-ai palalaie de vanzare, vreo bataie? Suflete, nu-ti vinzi tu, frate, gandurile
Lună in câmp – Nichita Stănescu
Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul, sub cortul adormiţilor gutui şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea, văzduhul serii mi-ar părea căprui. Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge, zvelţi vânători, în arcuiţii lei din goana
Lupta cu cinci elemente antiterestre – Nichita Stănescu
I Generalul a venit la mine şi mi-a spus: „Eşti singurul care mai poate face ceva; de tine depinde dacă vom mai fi sau dacă nu vom mai fi astfel”. Se puteau vedea soldaţi de-a lungul drumurilor. Se putea vedea
Mă învelesc de frig… – Nichita Stănescu
Mă învelesc de frig într-o speranţă cum se-nveleşte soba nou zidită în relieful de faianţă cu focul pururi logodită. Nu pune mâna peste mine dacă-i vară căci n-ai să înţelegi nimic stimată doamnă-domnişoară din frig. Ci vino când nu merge
Mă las în continuare – Nichita Stănescu
Mă las în continuare de mine însumi plâns ca-n vremea când puneam un ochi albastru la idee, şi pe deasupra o sprânceană ca să-l ţină strâns şi-ntrors din ce e către ce e. Şi eu m-aş fi dorit un om
Mă asemui unui copac – Nichita Stănescu
Mă asemui unui copac. El are foarte multe braţe, şi eu, foarte multe braţe : două vizibile, o mie invizibile. Când sufla vântul braţele lui foşnesc; mă gândesc că atunci cand îmi mişc braţele probabil ca şi ele sunt împinse
Mă las locuit – Nichita Stănescu
Mă las locuit de o impresie sumară beată poate. Aseară desigur, aseară erau cu mine amintirile toate. Circulă dragă, i-am spus. Aceasta e vîna, artera. Mai sus, mult mai sus, oho, mult mai sus e himera. Bea puţin. Iartă-mă. N-am