Curgea ca plânsul umbra de sub frunză înrăcorind soldaţii morţi. Stă steaua lună mult lehuză fără de nopţi. Ah, îmi murise calul sub genunchi, în raze mă proptisem să nu cad, – un unghi de stea, numai un unghi mă
Basorelief Cu Îndrăgostiți – Nichita Stănescu
Iar nu mai suntem noi însine, nu mai stim de unde începem si unde ne sfârsim, în spatiul dat, rezemat pe coloana acestor secunde. Iar ne sunt trupurile basoreliefuri existând în noi, anume, numai jumatatile-n miscare, cele întoarse spre lume.
Bâza – Nichita Stănescu
I Se înghesuiesc băieții fiecare-n fel și chip către cel ce-n mijloc șade și-i croiesc o palmă: lip! II El tresare și scrutează rând pe rând întregul roi din privire îi întreabă – „Care este dintre voi?”
Blestemat, ah, ochi de piatră – Nichita Stănescu
Vai vieţii mele, încă de la naştere ochi de piatră în trup de apă… Vederea, ca tăria păianjenului sprijinindu-se pe balele lui geometrice. Atârnă greu ochiul de piatră şi sfâşie apa. La ce bun vederea pietrei pentru apă când trebuie
Bocet – Nichita Stănescu
Nu mai daşi pe la icoane, d-aia te-ai pierdut, Ioane… Singur ţi-ai făcut dreptate cu cuţitul pe la spate, de-ai belit la drumul mare, cum trecea, pe fieşcare… Nu-ţi şterseseşi din făptură caşul încă de la gură Hămeşit cum fuşi
Cântec de dor – Nichita Stănescu
Mă culcasem lângă glasul tău. Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele. Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat nopţile. Sau poate copilăria ta care a murit undeva,
Cântec de lume – Nichita Stănescu
Toată frunza-mi zice lotru c-am furat un ram din codru… Câmpu-i nins şi tot mi-aş duce dorurile-n el, năuce, dară nopţile-nstelate i le ţine lui pe toate. Tot aş sta şi tot mi-i modru. Înserarea-mi zice lotru, seară confundată-n moină,
Cântec fără răspuns – Nichita Stănescu
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare, care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie în jurul pieptului, în jurul tâmplelor, mereu fragedă, mereu unduitoare? De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă ca firul de iarbă ce taie în
Cântec – Nichita Stănescu
Amintiri nu are decât clipa de-acum. Ce-a fost într-adevăr nu se ştie. Morţii îşi schimbă tot timpul între ei numele, numerele, unu, doi, trei… Există numai ceea ce va fi, numai întâmplările neîntâmplate, atârnând de ramura unui copac nenăscut, stafie
Cântec (10) – Nichita Stănescu
Se-azvârleau copacii în ei înşişi se-auzea cum scoarţa se strâmta, între rădăcini, desigur, se făcuse loc să-ncapă cine vrea. Eu duceam piei multe, jupuite de pe inimile mele, mai demult mă grăbeam să nu le-atingă vreo privire şi să nu