Cadea peste aceasta femeie iubită timpul tot trăit de mine, o lumina pe aceasta femeie iubită trăitul timp de mine. N-am putut să-mi smulg privirea De pe aceasta femeie iubită. Aveam ochi ca să o văd numai pe dansa femeia
Quadriga – Nichita Stănescu
Lui Mihai Eminescu şuieră o quadrigâ pe câmpia secundelor mele. Are patru cai, doi luptători. Unul e cu ochii-n frunze, altul cu ochii în lacrămi. Unul îşi ţine inima înainte, în cai, altul şi-o târăşte peste pietre, în urmă. Unul
Privire – Nichita Stănescu
Mi se năluceşte câteodată întregul cerului ocean. Corăbiile stelelor sunt scufundate. Lumina-mi pare câteodată catarg cerând un ajutor acelui vechi înec şi-ncet încet orbesc.
Rău de frumuseţe – Nichita Stănescu
Nu spun că a fost un noroc că te-am născut. Spun numai că a fost o minune. Caută să nu mori iubita mea, Încearcă să nu mori dacă poţi. Mie mi s-a dus viaţa, ţie ţi s-a dus norocul. Nu
Rămânere de pietre – Nichita Stănescu
Rămân pietrele după ce se face seară, rămân casele de după ceară, de după sângele acesta vărsat ca un aer în care nu zboară nimeni. Urcă tu spre trista catedrală, du-te tu prin gangul acela verde al vânei şi spune-i
Rânduri pentru cuvintele “nu” şi “da” – Nichita Stănescu
În poarta curţii unde m-am oprit M-a-ntâmpinat un zarzăr înflorit – Un zarzăr alb, ca părul meu încărunţit!… Şi-n pragul porţii-n care am bătut Un buldog negru m-a recunoscut Şi m-a lătrat ca un salut de “bun venit”… În poarta
Râsu’ plânsu’ – Nichita Stănescu
Pleoapă cu dinţi, cu lacrimă mânjită, sare căzută în bucate, dovadă că nu pot trăi numai acum sunt amintirele mele, toate … Dovadă că nu pot vedea fără martori e copilăria, adolescenţa mea, dublând nefiinţa acestei secunde cu nefiinţa ei
Războiul – Nichita Stănescu
Acest bolovan a dat o ramură verde. O, cântec de privighetoare al caprei. Din subțioara de lapte a mamei am alunecat în subțioara de spirt a tatei. De bună seama cineva este de față ajută această translaţie de aer vorba
Recele echilibru al stelelor – Nichita Stănescu
Vor veni timpuri minunate când echilibru rece al stelelor se va rupe, şi când şirurile celor care au fost se vor uni cu cei care sunt Omul, o câte trupuri a avut şi în câte trupuri încă se va încerca
Recruții – Nichita Stănescu
Luând ondularea de la râu și pasul de la nisipul rosu, din clepsidre, ei vin suavi, cum vine ceasul eternității peste piramide. Și trec etern păstrați, în alții, mereu aidoma la trăsături, lunganii de adolescenți, înalții stâlpi, unde râu-n viituri