Poezie George Topîrceanu

Din vazduh abia s-aude Tipat jalnic de prigorii… Cu ciubote mari si ude Stau la masa vanatorii. Toti cu pusca langa geanta, Guralivi si oraseni, Pun o pata discordanta Pe capita de strujeni. Si e frig, si toti ingheata… Si

Mi-a răsărit în suflet dorul Ca o plăpânda floare-albastră, Şi-ntr-un amurg de seară dulce A înflorit iubirea noastră, – Dar tu te-ai îngrijit, iubito, Mai mult de floare, ca de glastră… În taina nopţilor tăcute, Când clipele se pierd mai

Când pleca odată la război un om I-a strigat o cioară dintr-un vârf de pom: – „Du-te la bătaie, pentru ţară mori Şi-ţi va da nevasta un copil din flori.” Omul, Auzind acestea, n-a mai vrut să plece, Deci a

Ostile păgîne pasă la hotare. Mihai-Vodă sade la o masă mare. Căpitanii-n juru-i beau, se veselesc, Cînd deodată-n sală intră-un sol turcesc. – Padisahul nostru m-a trimis la tine Să-i plătesti tributul ce i se cuvine !… Mihai-Vodă tace. Oaspeti,

Stelele clipesc întruna Călătoare-n infinit, Ceru-i luminos şi luna Chiar acum a răsărit. Peste-a nopţii feerie Adie vântul încetinel. Compunând o poezie Gândul meu zboară către el! Totul doarme prins de vraje Farmec blând, misterios, Numai eu mai stau de

Muza Ridică-te, poete ! Ia-ti lira si suspină. Poetul Dar n-am nici gaz in lampă, nici praf de zacherlină. Muza Ridică-te, poete si cîntă cînd îti spun ! Poetul N-ai prea găsit, o, Muză, momentul oportun !… Ca fata cînd

Cad din cer mărgăritare Pe oraşul adormit… Plopii, umbre solitare În văzduhul neclintit, Visători ca amorezii Stau de veghe la fereastră, Şi pe marmura zăpezii Culcă umbra lor albastră. Iarna!… Iarna tristă-mbracă Streşinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi

Ea-şi pune voalul cu mişcări discrete. El stă cuprins de-o presimţire gravă. Cerşindu-i mut o clipă de zăbavă. Sărută braţul zâmbitoarei fete. – Sunt trist, Manon: mi-e inima bolnavă… Atât şopti, cu faţa la perete, Căci se temea acum să