Poezie Tudor Arghezi

Iubirea noastră a murit aici. Tu frunză cazi, tu creangă te ridici. Atât amar de ani e de atunci! Glicină tu, florile-ţi arunci. A mai venit de-atuncea să vă asculte, Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe? Voi aţi

Singuratatea mi-e întotdeauna Şi pretutindeni bună-nsoţitoare, Asemuindu-mi sufletul cu luna Care înghiaţă viaţa cum răsare. Mişcarea-n jurul meu încetinează. Se micşorează uliţi şi cetate, Şi oamenii trecând pe la amiază Au gânduri şi cuvinte depărtate. Cui să-i vorbesc de nu

S-a întors cercetătoarea Să le spuie la surori Că-i deschisă toata floarea Şi câmpia, de cu zori. Şi-au plecat aproape toate La cules, cu mii si mii, Lăsând vorbă la nepoate Să-ngrijească de copii. Căci muscoii si bondarii Şi-alte neamuri

(Ruga mea e fără cuvinte…) Ruga mea e fără cuvinte, Şi cântul, Doamne, îmi e fără glas. Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte. Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas. Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune, Nici omul meu

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere Şi te pândesc în timp, ca pe vânat, Să văd: eşti şoimul meu cel căutat? Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere. Pentru credinţă sau pentru tagadă, Te caut darz şi fără de folos.

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii! Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-insul locul mumii, Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure, Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure, Tu ce mi-ai

S-aştept să vie viaţa cu coşurile pline Şi să-mi aştearnă daruri din zări pînă la mine? S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas De prieten fără nume, străin şi fără glas? Cu aripi adormite în dimineaţa lunii S-ştept să

Să vedem, ar putea graiurile mele Să-ţi vie ca nişte inele, Ca nişte brăţări, ca nişte cercei? Încearcă-le! Uite o dată unul, o dată cinci, o dată trei, Părechi şi despărechiate, Sau odată pe toate! Le-am suflat cu zmalţuri de

Un păianjen, ca un neg, Umblă lung, în şase peri. Abia-l vezi şi e întreg Cu nevoi şi cu dureri. Vine de la munca lui, Nu se-nşeală de picior. Îl aşteaptă, colo-n cui, Casa prinsă de urcior. Nu mă vede,

Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare. Şoptisei, poate, o-ntrebare, Sau, poate, un răspuns. Dar glasul nostru nu era ascuns? Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată. A fost atunci? Acum e altădată? Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani