Dar ninge. Ninge cu ochi de pesti, cu ochi de serpi, de caini. Ninge izbind in ziduri pana devin nefiresti, oarbe si fara stapani. Ninge. Si ochii se sparg, lasand afara vederi de piatra, privelisti marine, infatisari ale lumii fara
Ninsoarea – Nichita Stănescu
De prea multă vreme suntem în viaţă ca să nu le ştim pe toate ale vieţii, dar trece din când în când îngerul şi deodată le ştim pe toate cele deodată în timp ce le uităm deodată pe toate cele
Nod 1 – Nichita Stănescu
Gemea şi urla şi mârâia cu gât de lebădă întins, gemea şi urla şi mârâia lupul întins prin prima ninsoare. De ce gemi, de ce urli, de ce mârâi, de ce striveşti sub tine florile albe de zăpadă tu, care
Nod 10 – Nichita Stănescu
Lasă-mă să te rog să vin să mor la tine acasă mielule, alungă mieii din jurul tău și lasă-mă să mor la tine acasă, mielule! Iedule, alungă iezii din jurul tău și lasă-mă să mor la tine acasă, iedule! Fluture,
Nod 11 – Nichita Stănescu
Eram vrăjit și nici nu mai mișcam, toți vulturii stăteau înțepeniți în aer, iar soarele spărsese cerul. cu sunet de lumină și de vaier. Pe jumătate doar din ea, copilul îl născuse, ea două capete avea, timpul încremenise bătut în
Nod 12 – Nichita Stănescu
Cum știți cu toții, căzusem de pe cal,- și nemișcat stăteam în iarbă șiroind a sânge, când nimfa pură ce nu știe-a plânge trecu pe lângă mine. – Ce-i ochiul ăla care l-ai deschis pe piept, privești cu el spre
Nod 13 – Nichita Stănescu
N-am să ştiu niciodată când am trăit, de ce am trăit am să uit cum uită ochiul spart, lumina. Ţin încă în mână unciob de amforă al cărei vin l-am băut chiar eu şi al cărei lut e chiar mâna
Nod 14 – Nichita Stănescu
-La ea nu se vede pentru că este timidă și se acoperă cu propria ei privire, – și se ascunde. – Nici la tine nu se vede, mi-a zis el. – Cum nu se vede? – Păi nu se vede,
Nod 15 – Nichita Stănescu
Cerc să mă întind și Daimonul urlă că mă culc pe el, întind brațul și Daimonul meu urlă că îl pălmuiesc. Alerg, – și Daimonul meu urlă că pe el alerg. Stau, – și Daimonul meu urlă că pe el
Nod 17 – Nichita Stănescu
Căzusem strâmb cu verbul peste orizont că l-am făcut să fie-n două, ca bucile unui copil de înger pe mare-atunci când plouă. Ce ploaie mai ploua pe mare și cât de mult, tu n-ai să știi, eu îmi doream să