Mi-ar fi plăcut să fii mai bine-o plantă. O iederă să fii lângă obrazul meu, sunând, când reci curenţii serii vin în pantă din cerul rezemat pe-un singur gând. Să-ţi fi ştiut căldura, lângă coastă, de frunză tremurândă şi lucind,
O neliniște oarecare – Nichita Stănescu
Un aparte miros de umbră de frunză violent abator vegetal; o, jupuire de lumină de pe stele cu ochiul, cu ochiul cel mai nedorit. julitură de toamnă, de un fel de suflet care nu are dreptate niciodată. Murdară privire! Cu
Oase plângând – Nichita Stănescu
Dacă scuturi din mine toţi strămoşii mei, până la urmă, până la urmă va cădea din mine o stea! Ce viaţă, doamne, se mai înghesuie să curgă printre doi stâlpi!
Obediență – Nichita Stănescu
Când văz cum trece păsăretul triunghiular şi fâlfâind şi-auz cum urlă lin gornetul lehuz, un aer trimbulind şi vechii prieteni nu mai sunt decât o vagă-nchipuire şi-mi cântă pe acest pământ popimea numai “deus irae” numai atunci, numai acum, numai
Omul-fantă – Nichita Stănescu
Omul-fanta are indepartate origini. El vine din afara: din afara frunzelor, din afara luminii protectoare si chiar din afara lui insusi. Ia fiinta venind. Astfel, el se umple cu imaginile diforme atarnand latoase de marginile existentei, sau, pur si simplu,
Orbite fără ochi și oarbe – Nichita Stănescu
Stelele trăgeau în noi cu razele lor omorîtoare. Cerul ne era ca un scut albastru. Nemaiputînd să avem două picioare, patru picioare aveam, potcovite nemăiastru. De pe spinarea zeului cad aripile, jos, în noroi, de pe seaua mea, cade zeul
Orfeu în vechea cetate – Nichita Stănescu
Poetul, cu un şoim pe umăr intră în cetate. El se simte foarte tulburat şi întocmai ca steaua Canopus, cea din emisfera australă cea văzută numai de cei care poartă ochelari la inimă. Nu-l vede nimeni pe poet. Unii nu-l
Orologiu cu statui – Nichita Stănescu
Pietrele deschid un ochi de piatră, oasele deschid un ochi de os. Câte-un bot au câinii-n loc de ochi, şi latră din trei boturi, generos. E un schimb de ochi mereu în aer. Ochiul de pisică trece-n frunze. Frunzele foşnesc
Oul cu iris – Nichita Stănescu
Fiecare vorbă caldă, sub ea cloceşte un ou al vorbirilor noastre. Vii verbe, o, voi, cu frunze verzi-albe-albastre. Oul deschide deodată o pleoapă: sub iris se aude bătând pliscul nenăscutei păsări, copilăreşti numai în ea însăşi zburând. Sar cojile! La
P.S. – Nichita Stănescu
Mă mai doare încă dragostea mea de ea aşa cum îl mai doare încă pe cel căruia i s-a retezat piciorul, – piciorul retezat. Mă mai doare încă minciuna ei sfruntată cum dincolo de fire îl mai doare pe cel