Cădeau fulgi negri. Şirul de copaci lucea, când îmi mutăm pe el privirea. De-atâta vreme rătăceam tăcut târându-mi singur amintirea. Şi se făcea că stelele scrâşnind îşi îmbucau, înţepenite, dinţii. Maşină infernală ce bătea un timp oprit, al conştiinţii. Apoi,
Palatul vulturului – Nichita Stănescu
Cuvintele sunt pruncii pe care-i alăptăm cu viaţa noastră. Cuvintelor nu le place decât gloria, sângele şi cuţitul. Poeţii sunt taţii care nasc taţi, sunt cei care se spintecă de dor de muierea cuvântului. Văd trei vulturi zburând în aer.
Palindroame – Nichita Stănescu
Dus aici beţiv opal lapoviţe bici asud. Dur, o vietate cal- la cetate: ivor ud. (Citind versurile două câte două, de la coadă la cap, se va afla acelaşi enunţ.)
Pamânt – Nichita Stănescu
Care, cum a rostit cuvântul, a dispărut cu noapte şi vântul iar ochilor le-a mai rămas să vadă doar urmele lor umede în zăpadă. Unde s-au dus? De ce s-or fi dus? De ce au rostit cuvântul nesupus? Departe de
Până târziu, aşteptând o fată – Nichita Stănescu
Apa bate-n steampuri malurile nopţii, rispind ovale fumurii şi reci. N-o mai cerc cu palma, nu mai trag cu sorţii: noaptea-i fără lună, să te văd când treci. Șirului de șlepuri, clătinat de fluvii, nu-i mai măsor ritmul, răsturnat în
Papirus cu lacune – Nichita Stănescu
Deodată mi-a explodat sticla ferestrei împroșcându-mă cu cioburi străbătute de vechi priviri. În cadru se arătă un înger atât de bucălat încât avea un cap rotund și două aripi ascuțite, – surâse la mine ca un cântec de leagăn: –
Parca dormim si visam – Nichita Stănescu
Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea, şi eu am crezut-o, pentru că devenea mai grea sau mai uşoară după voie asemenea păsărilor în zbor. Alergam în sus pe scările de beton şi ea ridica din îmbrăţişarea mea doi ochi
Pasăre dormind – Nichita Stănescu
Doarme, Doamne, pasărea tăvălindu-şi aripa sub ea, numai sub ea sub ea, numai sub ea… Plouă nori, plouă de somn, vis de beizade, de Domn Pasăre dormind, pasăre mâncată, mistuită, fluturată. Pe zăpadă ce se vede? O umbră de frunză
Pasăre – Nichita Stănescu
Eu o iubesc, dar ea nu stie; mult prea copil, mult prea copilarie rezida-n trupul ei de lapte si in frumoasa cifra sapte si in frumosul brad ninsos si-n mult prea albul, tandrul os, si in prea multa reverie care
Pe fondul foarte verde al ierbii – Nichita Stănescu
Ce-ar fi să destupăm iepurele cum destupăm sticla să turnăm în pahare iepurele roşu. Ce-ar fi să destupăm copacul şi să lăsăm să curgă pe jos alcoolul lui. Ah, după ce am băut o piatră aş putea în fine să