Uncategorized

De crezi în poezie, În sfânta armonie Din boltele cereşti, Când noaptea-nseninată Luceşte-ncoronată De stele ce iubeşti; De crezi în tinereţă. În gingaşa frumuseţă Ce-aprinde dulce dor, Şi-n tainica uimire Ce-nsuflă-a ta privire, O! scumpul meu odor! De crezi în

Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare, N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător, Ce se-nalţă pân’ la ceruri din a lumii deşteptare, Ca o lungă salutare Cătr-un falnic viitor? Nu simţiţi inima voastră că tresare şi

Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură, În curând şi el apare pe-orizontul aurit, Sorbind roua dimineţii de pe câmpul înverzit. El se-nalţă de trei suliţi pe cereasca mândră scară Şi

Doina, doiniţă! De-aş avea o puiculiţă, Cu flori galbene-n cosiţă, Cu flori roşii pe guriţă! De-aş avea o mândrulică Cu-ochişori de porumbică Şi cu suflet de voinică! De-aş avea o bălăioară Naltă, veselă, uşoară, Ca un pui de căprioară! Face-m-aş

De-ar vrea bunul Dumnezeu Să-mi asculte dorul meu! De-aş avea un copilaş, Dragul mamei îngeraş! Cât e ziuă, cât e noapte, I-aş şopti cu blânde şoapte. Cât e noapte, cât e zi, Tot la sânu-mi l-aş păzi! L-aş păzi, l-aş

Pe cărarea înflorită, care duce la fântână, În ştergar şi în catrintă, merge-o sprintenă română; Ea la brâu-i poartă furcă şi la sân un pruncuşor, Cu gurita lui lipită de al laptelui izvor. Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare

În poiana verde am găsit un fluier Şi i-am zis în treacăt: “O! Fluier perdut, Ai avut odată mult maestru şuier Care uimea lumea, ş-acuma eşti tăcut. Astfel şi poetul viu în tinereţa Gingaş, cu iubire, dulce a cântat, Dar

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire; El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori. Gerul vine de la munte, la fereastră

Cu Niniţa-n gondoletă Când mă primblu-ncetişor, Trecătorul din Piaţetă Ne priveşte-oftând de dor, Atunci cerul se-nsenină, Lucind vesel l-amândoi, Ş-Adriatica s-alină, Se alină pentru noi. În laguna de ne place A pluti pe-a marei val, Pentru noi Siroco tace Pe-a

Galben ca făclia de galbenă ceară Ce-aproape-i ardea, Pe-o scândură veche, aruncat afară, De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea; Iar după el nime, nime nu plângea! Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare, La el se uita. Unii făceau cruce; alţii, de mirare, Cu