Părul tău e mai decolorat de soare, regina mea de negru şi de sare. Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat ca o umbră, ca un şarpe dezarmat. Trec fantome-ale verii în declin, corabiile sufletului meu marin. Şi viaţa
Vietate – Nichita Stănescu
Ca să vezi, dragă Titu, cum te poate izbi în ceafă amintirea unei iubiri de altădată şi de neuitat totodată cu altădată! Când eram foarte tânăr, prietenul meu, poetul Grigore Hagiu, scrisese o poezie care nu ştiuu dacă o fi
Visul unei nopti de iarna – Nichita Stănescu
Aparea in stele dintate chipul tau de atunci, numai contur. Noptile mele, in noptile mele. Stam lungit pe zapada, privirea imi hoinarea printre cetini, in jur, Si nu mi-era frig. Dimpotriva, abuream tot ca o paine alba. Stelele ma priveau
Visul unui cal – Nichita Stănescu
La smarald sunt dus, pe brânci, fiindcă-i place ei smaraldul cel cu-nverzituri adânci pentru unul, pentru altul. na, îmi zise ochiul ei cu sprânceana rotunjită paşte-l dacă poţi şi vrei, el e iarba ta iubită! Şi-am pus dintele, arsura, foamea
Vitraliu – Nichita Stănescu
Umbra ta, lovindu-se de ziduri, iar se sparge-n cioburi colorate. Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă adunând pierdutele-i pătrate. Şi s-o fac la loc, în ceasul nopţii, peste geamuri ţi le-aşez cu grijă, verzi, albastre, galbene şi roşii, încoifate-n creştet
Zarul – Nichita Stănescu
Eu te văd pentru că există vedere, te aud pentru că există cântec, te miros pentru că există flori, te îmbrăţişez pentru că există braţe, te merg pentru că există drumuri, te sper pentru că există îngeri, te răsar pentru
Zbor lent – Nichita Stănescu
I se apropiau ochii unul de altul la fel de încet şi de timid cum se apropie adâncul de înaltul gândit, de negândit Vedeam ce poate vede doar urechea de măgar sau cea de iepure mult lungă, un fel de
Zicere – Nichita Stănescu
Orice om prost este o gratie. O, tu abundenţă de colivii! Inimă tu, felină prămaţie pândind peste tot colibri. Ca noroc, păsările cântătoare stau la locul lor agăţate în cui. Ce noroc, fiecare are pasărea lui. Fiecare om prost e
Zile şi morţi – Nichita Stănescu
Te miri unde se află ochiul, noi suntem lacrimile lui risipă de sare, risipă de apă. de fier e risipă în cuie. Vom spânzura de vederea noastră stele gemânde, nodul gordian nu-l vom tăia ca şi cum Alexandru Macedon, încă
Zvon – Nichita Stănescu
Fiarele înainte de zori îşi scutură de pe sine tandrele putori, damfurile, izurile, pătratele, prismele. Răsare obişnuinţa, legea, idolul nenăscutul, vag-plodul. Este neliniştea care vesteşte fiecăruia în singurătate că este. Adică sudul, adică nordul. * din volumul În dulcele stil