I Pe maidan s-au strâns mucoșii ca de-atâtea alte ori cu năsuc ș-obrajii roșii, înarmați în mâini cu sfori. Pe maidan îi promoroacă, dar copiii nu țin seama; gata-s puși acum pe joacă; Ah ! de-ar ști acuma mama unde
Tu pluteşti – Nichita Stănescu
Tu pluteşti ca un vis de noapte Deasupra sufletului meu. Iţi sprijini tâmpla De inima mea ca de o piatră roşie, Şi aştepţi să-ţi spun numele Tuturor lucrurilor Pe care eu am isprăvit de mult Să ţi le mai spun.
Umbra ta… – Nichita Stănescu
Iată, corzile stelelor vuiesc lumesc, nelumesc Uite, semne se-arată în lume bune, nebune Şi tu, ce mai faci, dragostea mea? Umbra ta, spune-mi-o, cărui s-o dărui, s-o nărui?…
Un om de cal – Nichita Stănescu
“…Iute spre ziduri urcă fatalul cal, îndesat cu oşteni…” P.Vergilius Maro – Eneida Faţă de ceea ce există nimica nu este nici mare nici mic. Noi spunem: “pământul, pământul!” Dar faţă de ceea ce este, el nu este Mă duce
Un pământ numit România – Nichita Stănescu
I Şi-a venit un nor cu coarne peste sufletul meu, Doamne să mă-npungă a venit numai chiar din infinit. Şi-a venit un os subţire dintr-o altă-naltă fire dat cu fluier supt de sunet şi cu fulger fără tunet. A venit
Un soldat… – Nichita Stănescu
Un soldat ţinându-se cu mâinile de marginea unui nor… De bocancii lui, cu mâinile încleştate se ţine alt soldat. De bocancii lui altul, apoi altul, apoi altul şi altul, şi-aşa până-n miezul pământului. Eu mă las s-alunec pe şirul lor
Una mai am – Nichita Stănescu
Una mai am dar nu spun care-i şi nici nimica nu mai zic de-acuma. Cântecul Larei cercel mi-a atârnat azi de ureche şi de fum. Mă clatin, dar ce ochi vederea o gaură mi-ar face-o peste chip. Alaltăierea de foame
Uneori mă tem… – Nichita Stănescu
Uneori mă tem cu spaimă de somn că și ceea ce iubesc ar putea sa se fi născut. Morții n-aș vrea să-i încredințez dureroasa posesiune. A fi din naștere – de ce mă umpli de tristețe nenăscuto, solemnă și galeșă.
Vârsta de aur a dragostei – Nichita Stănescu
Mâinile mele sunt îndrăgostite, vai, gura mea iubeşte, şi iată, m-am trezit că lucrurile sunt atât de aproape de mine, încât abia pot merge printre ele fără să mă rănesc. E un sentiment dulce acesta, de trezire, de visare, şi
Vederea aceasta e relativa ochiului meu – Nichita Stănescu
Eheu, ţipă gândul. Taci dracului, i-am spus ierbii verzi. Pierzi totul, i-am spus. Vor înceta aceaia care pot să iubească, domnească va fi aşezarea ta între morţi. Secunda aceasta e relativă orei pe care ţi-o atârni între ţâţe. Taci dracului,