Verdele ierbii e lenea ochilor mei, furnicile sunt şchiopătarea alergării mele, piatra e cuvântul meu nescris de dragoste către tine, stelele sunt micimea gândirii mele, urletul meu nu e semn de durere, el e numai o literă a primului cuvânt
Ținerea armei – Nichita Stănescu
Acest blând şi plin de spirit popor, nu-şi ţine arma pentru omor Această inimă de foc şi de miere nu-şi ţine sabia pentru tăiere Această privire plină de vis nu-şi ţine glonţul pentru ucis Aşa cum marea cea mare, ehei,
Tinerii – Nichita Stănescu
Se sărută, ah, se sărută, se sărută tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete, se sărută întruna ca şi cum ei însuşi n-ar fi decât nişte terminaţii ale sărutului. Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană, în staţiile de
Tot universul nostru era albastru şi gol – Nichita Stănescu
Tot universul nostru era albastru şi gol iar noi retraşi în bulgărul numit pământ viaţă eram deasupra şi la subsol murind, murmurând. Viii şi morţii viilor unii într-alţii şi unii peste alţii… Tot universul nostru era albastru şi gol. Locul
Tragere la sorţi – Nichita Stănescu
Tragem la sorţi cu inima smulsă dintr-un străin. Martorul întreabă: cap sau pajură? Nici cap nici pajură, răspunde corul antic. Inimă, pur şi simplu. Inimă pe toate feţele? Inimă pe toate feţele! Şi unde este Omul cu M mare? Unde
Trecător – Nichita Stănescu
Călăream pe un cal şi deodată-am văzut că eu sunt calul acela Şi deodată am văzut că ei doi galopează pe mine. Mă învolburam şi deodată i-am văzut pe cei trei, când umbra mea din spatele meu mi-a strigat: –
Trei cai – Nichita Stănescu
Ea mi-a spus, căci mă iubise, despre marele Ulise, care tocmai plânsu-mi-se de rău gând, de negre vise. El mi-a spus, căci mă urâse, despre lucrurile plânse, despre vremurile scurse, despre patemile duse. Ei mi-au spus, căci mă
Trepte – Nichita Stănescu
Alergam pe o platformă infinită de beton alergam. Tăcerea era desăvârşită şi alergarea nu mi-o auzeam vederea platformei era amplă şi infinită şi n-o mai vedeam. Alergam pe-o platformă infinită de beton alergam. Deodată-un ţiuit şi platforma s-a rupt pe
Trist căntec de dragoste – Nichita Stănescu
Numai viata mea va muri pentru mine-ntr-adevar, candva. Numai iarba stie gustul pamantului. Numai sangelui meu ii e dor, intr-adevar, de inima mea, cand o paraseste. Aerul e-nalt, tu esti inalta, tristetea mea e inalta. Vine o vreme cand mor
Triumful – Nichita Stănescu
Tatăl meu plângea cu lacrimi sărate pe roata căruţii. Caii cei patru la număr, trăgând la cvadrigă, muriseră de insolaţie şi de alte stele! Pe jos, copii, vă zic, să mergem pe jos! Drumul e lung, fluturii sunt mulţi, –