pentru cele două picături de rouă (să mi-o publice postum) Când marea își varsă din sine amarul și peștele cresc valuri și-atâta, iubită… de vrei izgonește-le. Când piscul văiugii își plânge în fulger fărâmele Cad așchii de stâncă, iubită… de-ți
*** E toamnă – Nichita Stănescu
E toamnă. Marea bate-n țărmul ud Și furioase valurile-njură Bolborosiri de spume se aud și cerul e mânjit cu nori de zgură. Sunt multe ceasuri și e încă ziuă pe nisipul țărmului pustiu Și rece suflă vântul și-n târziu și
***Mocnind tăciuni… – Nichita Stănescu
Mocnind tăciuni ascunși în scrum, pe coarda lirei să-i frământe s-a dus poetul deci să cânte în codrul trist de lângă drum. Tocată-n deal la vechiul schit se zbătea-n ecouri piua era un cer senin ca ziua de parcă zorii-ar
56 de ani – Nichita Stănescu
56 de ani voi trai, asemenea Colosului din Rhodos! Imi vor inconjura un deget cu bratele, mirandu-se, se vor speria de arama mea rasturnata, dar mai degraba am sa te pierd, adolescenta, fruct trecator al toamnei, la un ospat Si
A avea, -ce mizerie, a fi , -ce nenorocire – Nichita Stănescu
Elefantul vrea să fie elefant, viermele trăieşte numai ca să fie vierme, În ocean mi-am pus piciorul meu atlant şi rază de la stele. Ce caut aicea, în acest de răi plin de mirosuri, de văzduhuri, eram mai bine cînd
A Cincea Elegie – Nichita Stănescu
N-am fost suparat niciodata pe mere ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze, pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari. Dar merele, frunzele, umbrele, pasarile s-au suparat deodata pe mine. Iata-ma dus la tribunalul frunzelor, la
A cumpăra un câine – Nichita Stănescu
A venit îngerul şi mi-a spus: – Nu vrei să cumperi un câine? Eu nu am fost în stare să-i răspund. Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare. – Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat
A da cu pumnul in pieptul unui soldat – Nichita Stănescu
Suna a lacrima de mama cind dai cu pumnul in pieptul unui soldat, ramine strivita si albastra si orfana ceroaica ce ne-a minunat. Ramine pustie si ramine livida singeroasa noastra moarte timida. Ramine fara de lume lumea ce mai ramine.
A inventa o floare – Nichita Stănescu
I Din nou mă sprijin numai de cuvinte Nu e nici o muzică să izbucnească din osul nimănui Şi nici sufletul nu are în sine liniştea potrivită orelor fericite legănate în adaosul de alcool blând. Şi nici prietenul cel puternic
A mea – Nichita Stănescu
Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă, În lipsa mea ea se gândeste numai la mine, ea cea mai dragă şi cea mai aleasă dintre roabele sublime. Ei i se face rău de singurătate ea stă şi spală tot timpul