Tatăl meu plângea cu lacrimi sărate pe roata căruţii. Caii cei patru la număr, trăgând la cvadrigă, muriseră de insolaţie şi de alte stele! Pe jos, copii, vă zic, să mergem pe jos! Drumul e lung, fluturii sunt mulţi, –
Țurca – Nichita Stănescu
I Pe maidan s-au strâns mucoșii ca de-atâtea alte ori cu năsuc ș-obrajii roșii, înarmați în mâini cu sfori. Pe maidan îi promoroacă, dar copiii nu țin seama; gata-s puși acum pe joacă; Ah ! de-ar ști acuma mama unde
Tu pluteşti – Nichita Stănescu
Tu pluteşti ca un vis de noapte Deasupra sufletului meu. Iţi sprijini tâmpla De inima mea ca de o piatră roşie, Şi aştepţi să-ţi spun numele Tuturor lucrurilor Pe care eu am isprăvit de mult Să ţi le mai spun.
Umbra ta… – Nichita Stănescu
Iată, corzile stelelor vuiesc lumesc, nelumesc Uite, semne se-arată în lume bune, nebune Şi tu, ce mai faci, dragostea mea? Umbra ta, spune-mi-o, cărui s-o dărui, s-o nărui?…
Un om de cal – Nichita Stănescu
“…Iute spre ziduri urcă fatalul cal, îndesat cu oşteni…” P.Vergilius Maro – Eneida Faţă de ceea ce există nimica nu este nici mare nici mic. Noi spunem: “pământul, pământul!” Dar faţă de ceea ce este, el nu este Mă duce
Un pământ numit România – Nichita Stănescu
I Şi-a venit un nor cu coarne peste sufletul meu, Doamne să mă-npungă a venit numai chiar din infinit. Şi-a venit un os subţire dintr-o altă-naltă fire dat cu fluier supt de sunet şi cu fulger fără tunet. A venit
Un soldat… – Nichita Stănescu
Un soldat ţinându-se cu mâinile de marginea unui nor… De bocancii lui, cu mâinile încleştate se ţine alt soldat. De bocancii lui altul, apoi altul, apoi altul şi altul, şi-aşa până-n miezul pământului. Eu mă las s-alunec pe şirul lor
Una mai am – Nichita Stănescu
Una mai am dar nu spun care-i şi nici nimica nu mai zic de-acuma. Cântecul Larei cercel mi-a atârnat azi de ureche şi de fum. Mă clatin, dar ce ochi vederea o gaură mi-ar face-o peste chip. Alaltăierea de foame
Uneori mă tem… – Nichita Stănescu
Uneori mă tem cu spaimă de somn că și ceea ce iubesc ar putea sa se fi născut. Morții n-aș vrea să-i încredințez dureroasa posesiune. A fi din naștere – de ce mă umpli de tristețe nenăscuto, solemnă și galeșă.
Vârsta de aur a dragostei – Nichita Stănescu
Mâinile mele sunt îndrăgostite, vai, gura mea iubeşte, şi iată, m-am trezit că lucrurile sunt atât de aproape de mine, încât abia pot merge printre ele fără să mă rănesc. E un sentiment dulce acesta, de trezire, de visare, şi