Lacăte, cine te-a închis La uşa marelui meu vis? Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul, Să sfarăme zăvorul Şi să vedem în fundul nopţii noastre Mişcându-se comorile albastre? Un pas din timp în timp, greoi Se-apropie, dar a trecut de noi
Deşertăciune – Tudor Arghezi
Toată ziua, toată noaptea treaz, Cine-mi spune de o viaţă-ntreagă Să fiu gata pentru care ceas Când o taină poate se dezleagă? Taina celor taine fără număr, Înnădite şi încrucişate Între creştet, inimă şi umăr, Jugul, hamul meu de rob
Despărţire – Tudor Arghezi
Când am plecat, un ornic batea din ceata rar, Atât de rar, ca timpul trecu pe lânga ora. I-am auzit întâia bataie amândoi, Pierzându-se-n noiembrie prelunga si sonora. Poate mai bate înca momentul de atunci, Poate-a tacut îndata si-asteapta sa
Doi copii – Tudor Arghezi
Doi copii s-au dus de mâna Colindând o saptamâna Dupa scoici, dupa ghioace. Vrând cum marea sa se joace, Ea, pierduta-n hora ei, Nu s-a prins la rând cu ei. Atâtata sa-si destrame Paturile de naframe. Se dezbraca si se-mbraca,
Mișcare în sus – Nichita Stănescu
Cerul se deșira în curcubee repetate. Pe dunga lor, săgeata trupului în sus, fiece vârstă-și încorda, tăind la jumătate arcul culorilor, supus. Și se loveau în mine două sentimente, unul venind călare, celalt purtat în lectici… Era o izbitură de
Mit – Nichita Stănescu
Incapabil să pierd inapt pentru fire, alerg în neştire. Foarte greu mă primesc să fiu cum sunt. Locul ceresc e sub pământ. Iar pământescul mănâncă de foame cerescul.
Moartea păsărilor – Nichita Stănescu
Deasupra de zarzari, de tigle, de cosuri se înnoreaza cu pasari. Îngerul sta cu aripile-ntinse, foarte întinse. Penele din stînga îi trec printr-un zid, aripa din dreapta si-o reazema de cracul copacului de parca ar rage în stele un glonte
Moara – Nichita Stănescu
O piatră de moară ocăra să moară boabele de grâu: „Auzi ce desfrâu Să nu vă lăsați, surate, măcinate! Neghina-i de vină!… Dar vă vin de hac, praf vă fac, făină…” Degeaba, degeaba, tot nu mergea treaba. Văzând cum stă
Morţile iubite – Nichita Stănescu
Sunt gata să mor înecat în aceste sunete de privigetoare asupra cărora m-am întâmplat în dimineaţa răsărind fără soare. Mă agăţ de orele vechi dar fug toate-napoi, totdeauna nesigure şi perechi, asemenea cailor înhămaţi câte doi. Ridic mâna prin frunze
Muiere – Nichita Stănescu
Ea era frumoasă foarte amforă cu două toarte viaţă lungă fără moarte şi întreg lipsit din parte. Ah, mi se făcea departe Doamne, numai cifra şapte când veneam cu patru roate şi-nhămat aveam un şarpe.