Uncategorized

I Si pietrele-au dat rod in ziua-aceea, cand iarna sta-n zenit la cerul tarii si-n coaja orelor rotunde batu, sfaramator, pasarea Phoenix, Si acrul se adauga intruna, deodata-ncremenind ca gheata marii care striveste-n sine trupul urcatelor la suprafata mortaciuni. Era-n

Eu nu te văd, ci te imaginez într-una şi nu te aud, ci te murmur, te cânt Te-mpodobesc pe tine stăpână, stăpâna vieţii mele şi vieţii lui “Sunt”. În teritoriul ochiului meu violent, îţi ridic palat albastru de cuvinte, însumi

Aruncă-ți văpăile negre din gene Hotarul din tine și mersul alene, Dă-mi mâna și hai să fugim din hotare Copila mea dragă, e soare, e soare… Noroiul cărării de-ți scuipă despoiul Nu pasul, ci ochiul ți-atinge noroiul Și nu-ntoarce geana

Ecou de văi răsună-n tine, surdă bisericii cu turnul răsucit… Închid pereții umeziți din schit descătușate plesnituri de durdă Zadarnic orologiul împarte cădelnița înclătinată-n loc… …Ți-a fost luat în gene noaptea foc dar clipa e-n mări… departe…

Tocmai acum, tocmai acum cand o iubesc cel mai mult, tocmai acum am mintit-o. Tocmai acum, tocmai acum cand ea tine cel mai mult la mine, tocmai acum am umbrit-o. Tocmai acum, tocmai acum cand ea se gandeste la mine

Pot să fiu uitat, pentru că nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească. Pot fi părăsit, pentru că nu-mi iubesc picioarele, pot merge şi cu aerul. Pot fi lăsat singur, pentru că sangele meu se varsă în mare oricum. E

lui Vasile Pârvan În fiecare scorbură era aşezat un zeu. Dacă se crăpa o piatră, repede era adus şi pus acolo un zeu. Era de ajuns să se rupă un pod, ca să se aşeze în locul gol un zeu,

Ea mi-a spus atunci, văzând lucrurile fixe ale alcătuirii mele: Aş vrea să fugim în Hiperboreea şi să te nasc viu, asemenea cerboaicei, pe zăpadă, în timp ce aleargă şi urlă cu sunete lungi atârnate de stelele nopţii. La frig

Intrare-n muncile de primăvară I Inimă mai mare decît trupul, sărind din toate părţile deodată şi prăbuşindu-se din toate părţile-napoi, asupra lui, ca o distrugătoare ploaie de lavă, tu, conţinut mai mare decît forma, iată cunoaşterea de sine, iată de

Închiată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artişti, al dedalizilor I El începe cu sine şi sfârşeşte cu sine. Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l urmează nici o coadă de cometă. Din el nu străbate-n afară nimic; de aceea nu