Într-un ou negru mă las încălzit de aşteptarea zborului locuind în mine; stă unul lângă altul, nedezlipit, sinele lângă sine. Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare , senzaţia de ochi îşi caută o orbită. O, tu, întuneric mare, tu dezgustată
Eminescu – Nichita Stănescu
Atâta să nu uitaţi: că el a fost un om viu, viu, pipăibil cu mâna. Atâta să nu uitaţi că el a băut cu gura lui, – că avea piele îmbrăcată în ştofă. Atât să nu uitaţi, – că ar
Eminescu ultim – Nichita Stănescu
Peşteră absorbitoare, Cerc absorbitor de punct, Corn de melc care nu doare, Suntul resorbit în sunt. Tu, lumină alergândă Reîntorcându-te acasă Bruscă devenind flămândă Rechemându-şi iar mireasă. Ah, suavă recădere A cuvântului în sine. Cercuri , cercuri de tăcere Absorbind
Emoţie de toamnă – Nichita Stănescu
A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, că ai să te ascunzi
Enghidu – Nichita Stănescu
A murit Enghidu prietenul meu care ucise cu mine lei. I Priveste-ti mainile si bucura-te, caci ele sunt absurde. Si picioarele priveste-ti-le,seara, drept cum stai,atarnand spre luna. Poate ca sunt mult prea aproape ca sa ma vezi, dar si aceasta
Estompare – Nichita Stănescu
Din ce în ce te stingi, te ştergi de peste sternul meu, faptura, dira lucindă şi, de melci, tandra arsură. Abia te ţin într-un cuvânt, ori în albastrul meu iris, iarba-ncolţind dintr-un pământ de somn, de vis. Dacă-nchid ochiul, te
Eu nu mă spăl de poporul meu – Nichita Stănescu
Doamne, apără poporul român. Ai grijă de el şi apără-l! El este al tău cu blândeţea lui de miel şi cu răbdarea lui de taur cu omenia lui de floare de zăpadă ce se vede pe geam, Doamne, pe fereastră
Evocare – Nichita Stănescu
Ea era frumoasă ca umbra unei idei, – a piele de copil mirosea spinarea ei, a piatră proaspăt spartă a strigat dintr-o limbă moartă. Ea nu avea greutate, ca respirarea. Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari era sărată ca sarea
Fel de sfârşit – Nichita Stănescu
Adevarata mâna n-o întind. Nu ating cu ea decât cuvintele. Altfel copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi, cum se trage în sine însuşi cornul de melc şi ar deveni un punct. Nu ating scaunul. S-ar trage în
Facerea – Nichita Stănescu
Eram atât de trist şi atât de fericit încât strângându-te în braţe tot timpul îmi părea că are câtuşi de aer. El a trecut pe lîngă mine şi mi-a zis: -Ce-mi dai ca să le tai? -Nu-ţi dau nimic, i-am