Mie mi se poate da numai ceea ce pot uita. Sunt chinuit de zei pentru că ei nu-mi încredinţează propria-mi suferinţă, – ci lipsa ei, cunoscând că am avut-o, adică. Uitarea ei, neaducerea chiriaşă de aminte a locurilor şi a
A treia elegie – Nichita Stănescu
I. Contemplare Dacă te trezeşti, iată pînă unde se poate ajunge: Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru ca un tunel, privirea se face una cu tine. Iată pînă unde poate ajunge privirea, dacă se trezeşte: Deodată devine goală, aidoma unei
A unsprezecea Elegie – Nichita Stănescu
Intrare-n muncile de primavara I Inima mai mare decît trupul, sarind din toate partile deodata si prabusindu-se din toate partile-napoi, asupra lui, ca o distrugatoare ploaie de lava, tu, continut mai mare decît forma, iata cunoasterea de sine, iata de
Acasă – Nichita Stănescu
Acasa mea e intr-un cavant gandit de altul. Acasa mea e intr-un sarut pe care l-am gandit in alti doi adolescenti. Acasa mea este inlauntrul sagetii trase inspre zeu de geti. Acasa mea e gandul ce-l gandesti spre mine. Acasa
Acasă nimanuia – Nichita Stănescu
Acasa nimanuia mi-am culcat fluturele si paianjenul. Nu va mai inmultiti, – am strigat la ei, hraniti-va cu raze! Fluture tu, sa visezi ovale! Paianjane tu, sa visezi cifra sapte! Acasa nimanuia mi-am pus stele verzi ale durerii, in durere,
Această țară de vis – Nichita Stănescu
Când se va sfârsi asfaltul drumului trupul meu si trupul tau se vor face asfalt ca sa nu ramâna necalatorita aceasta tara de vis. Când vor cadea frunzele pomului, când se va vesteji iarba câmpului, pletele mele si pletele tale
Acela – Nichita Stănescu
El a venit şi mi-a spus: viaţa este o absenţă între două inexistenţe. Eu m-am uitat la el lung, i-am surâs până când am izbucnit în plâns.
Același gând – Nichita Stănescu
Fereşte-te să ai dreptate Când eşti îndrăgostit! Mai bine să ai umbră, mai bine să ai rază, mai bine să ai lacrimă, mai bine să ai orice altceva! Un om îndrăgostit când are dreptate E un om singur, Numai tristeţea
Acest bloc de nervi – Nichita Stănescu
Acest bloc de nervi se-nvârte încet pe senile. El vine, da, vine direct dulceato, la tine. O, lasa-ma sa te iubesc cu trupul meu pe care mi l-am fost cioplit din pietre, ori din al treilea cântat mereu cel de
Acolo – Nichita Stănescu
Acolo, la locul acela înalt la subţioara aripii păsării migratoare, eu mi-am făcut biserică şi altar, unde fructele cerului, stelele se spovedesc de sămânţa lor, unde ochiul meu se spovedeşte de lumina văzută, neschimbată în verb acolo unde la