Uncategorized

Numai peştii se îneacă în apă numai viermii şi roboţii nu se sufocă pe pământ Subţirea pasăre devine acră nemaizburind. Izbit de fâlfâit de aripe de înger cu ochiul fi spre tine stau iubito tu care mă însângeri pe vai,

Acum vom sta înlăuntrul unui ochi văzuţi din toate părţile. Sfera ne va-nconjura glorios deodată cu hărţile. Copaci cu vârfurile întoarse spre noi, munţi, oraşe, catedrale… Ca pe un zid al morţii maşinile înegresc, albe spirale. Te ţin de umăr.

adio,-i ultimul sărut… butuci zemoşi de cramposeie cu viţă tot,cu vană-n lut te-au fost mustit din bobi,femeie… s-au dus în vânt nescrise cărţi prin codrul negru ,de câmpie, de-au clătinat în multe părţi ştirbiri,crâmpeie de hârtie. adio,dar; ‘nainte mergi spre

Tu eşti cântecul meu de izbândă. Peste noapte când te înfăţişezi în firele ploii, intru surâzând sub cupolele tale de cristal, uimit de bogăţia ta şi mângâi frâiele cailor tăi bătute cu piatră de zamfir. Eu voi încăleca pe-un armăsar

Aceasta mare e acoperita de adolescenti care invata mersul pe valuri, in picioare, mai rezemandu-se cu bratul, de curenti, mai sprijinindu-se de-o raza teapana, de soare. Eu stau pe plaja-ntinsa taiata-n unghi perfect si ii contemplu ca la o debarcare.

Mă curenta privirea ta intâmplâtoare. Frunza tristeții de pe chip deodata mi-o smulgeai, și stam în soare, cu chipul nemișcat și-ndrăgostit. Mă curenta privirea ta întâmplatoare, somnul cu vise mi-l smulgea. O, și lăsa deasupra mea, în soare doar ramuri

Tras înapoi de planeta auzeam îngeri, auzeam pietrele, galbenul, verdele cum urcau noaptea spre centrul pamîntului. Aeroportul lansa diavoli cu coada aprinsa si arzînd treptat treptat de la copite pîna la crestet, si numai coarnele le ramîneau întregi si se

Plouă rărit peste aeroport prin aerul cu lucii conuri gri, orizontale, pe sub cerul mort sub măştile de nouri vii. Privirea ta trecea prin mine purtînd în vîrf un steag străin, al amintirilor cu roţi marine, rulînd pe negrul cîmp

Aer despartit de aer cu o aripa de roz metal, striga rupt în suier si în vaier de-o potcoavade argint, de cal. Mor pilotii pe chitare înnorate, alungite-n vid cu elicele lovind în corzi barbare dînd cu pumnu-n porti ce

Frunzele mă atrag spre ele violent, copacii negri din toamnă, sub ochiul lunii lent refuzând să adoarmă. Aud un ceas bătând în turn ore în trecutul îndepărtat, când frigul selenar, nocturn îngheaţă-n aer, suspendat. Şi brusc trecutu-mi pare viitor şi