Plânsul fiinţelor de a fi fiinţe să nu mi-l dai în ochii mei. Gingaşul trei cel umilit de patru să nu mi-l dai din unul meu. Lasă-mă numai să-mi fie dor de tine. Lasă-mă în numai trădarea mea curată şi
Ah, copacule – Nichita Stănescu
Ah, copacule, frunza ta imi cade pe umar, soarele-si roteste ochiul, cazand la orizont, umbra ta e lunga si subtire pe campul acesta pustiu, de piatra Am ramas asa, tinand in mana saua si hamurile cu miros de cal Mi-ar
Ah, ea se uită-n mine – Nichita Stănescu
Pierit şi cu moartea fluturând aidoma unui grajd părăsit de armăsari puţind de sângele uscat al animalelor privirii ei, vai mie, sunt o biată oglindă de carne în care ea îşi piaptănă părul; în care ea îşi drege chipul; în
Ai văzut vreodată… – Nichita Stănescu
Ai văzut vreodată vreo pasăre s-o usture aerul pe care-l zboară? Crezi tu, iubito, că peştele se zgârie de apa lui sărată? Putem noi doi să credem oare mirosului că nu se simte bine în nări? Poţi tu, obositor să
Al meu suflet, Psyhee – Nichita Stănescu
A venit un înger şi mi-a zis: – Eşti un porc de câine, o jigodie şi un rât. Pute iarba sub umbra ta care o apasă; mocirlă se numeşte respiraţia ta! – De ce, i-am strigat, de ce? – Fără
Al pământului – Nichita Stănescu
Stau şi ucid în linişte, fiinţele rezistente ale melancoliei Pe lupi mai întîi, apoi duhul albastru, pe jderi mai întîi, apoi mistreţii şi râșii. îi smulg încet din maxilarul închipuirii. Fără dinţi, oasele par mult mai blânde. Stau şi ucid
Albastru de voroneţ – Nichita Stănescu
Albastru cu cap încoronat, cu albastru tăiş fulgerător, pe albastru l-a decapitat peste nor, sub nor. Albastru fără cap, a căzut, nu el bineînţeles, trupul lui, din văzut deveni nevăzut înaintea şi-napoia norului Albastru cel mare, din cer cel pe
Albastru pescăruş – Nichita Stănescu
1. Pe cerul limpede şi poate lung Albastru pescăruş mă cheamă, Simt o durere că nu pot să-l ajung, Deşi tot sufletul mă-ndeamnă. 2. Aş vrea să zbor, când fluturii se nasc Luminii dându-i forme de culoare, Robia lanţului în
Alegerea culorii – Nichita Stănescu
Inima mea îşi alege culoarea Ea îşi alege propria ei culoare, culoarea pe care-o avea încă de dinainte de a şti că o are. Inima mea îşi alege culoarea cea fără umbră, cea nemişcătoare. Cea care se vede chiar şi
Alfa – Nichita Stănescu
Mai departe, mai aproape de centrul spaţiului, inima mea se consumă. Capul meu, ca o flacără de lumânare, mereu îşi perde ochii fierbinţi arzând mâinile tale nevăzute. El îşi hrăneşte lumina din seninul trunchi pe pământ şi pe mare. Minunată