e-lectura

Lui Eugen Simion Tată vitreg sunt poeziei şi văr prin alianţă cu steaua polară. Nenorocitul de mine ca un plebeu am intrat în această nobilă familie, ca un ins din afară, ca un meteorit fără substanţe organice în pântec, nedemonstrând

Eu ştiu că duritatea gândirii în idei nu stă într-o înjurătură, nici în scârbosul spus al vorbei. Mi-e foarte greu să scutur de pe mine cuvintele obscene, mi-e foarte să scutur de pe mine cuţitul care-l scot din mine ca

Acum, în fine, când mai sunt spre nu mai sunt, abia acum am dreptul să vă mint şi să vă spun despre cuvânt că e cuvânt şi ce presimt chiar simt. Abia acum o să mă credeţi când sunt înspre

Cuvântul moare în tăcere Se sbate înjunghiat de vis şi vrea bacşiş şi vrea durere, şi-ntinde pumnul drept, deschis Atâta aur pe icoane prea în zadar s-a spălăcit, căci găozarii cu plocoane abia acum au conăcit Şi-şi geme-n sine universul

“Mi-aduc aminte ca mama mea tocmai facea niste bulion intr-un cazan mare de tuci pe care mai inainte niste tigani scumpi care venisera la noi pe strada il cositorisera folosind taina tipirigului, un fel de chimicala stranie, de epoca si

Dacă s-ar descuraja poetul ar cădea frunzele din copaci,- şi ramurile lor ar rămâne ca nişte spânzurători. Dacă s-ar descuraja poetul, femeile gravide n-ar mai naşte, n-ar mai naşte niciodată. Dar, din graţie şi din grijă, moare întotdeauna, întotdeauna, înainte

El îmi spuse: scrisul este un mod de a încetini gândirea, de a desena primitiv chipul fiinţelor fără chip, degetele pipăitului pur- cel care a fost mai dinainte de creerea degetelor şi a lucrurilor. O, tu, viteză, inimă în balans,

Haide şi nu te mai uita, nu te mai uita decât când cade, când cade îngerul, atâta. Haide, nu te mai uita tu în jos! Uită-te la el, uită-te la el, îngerul căzând, iar nu la balta de sânge cea

Tigrii sunt zvelti, fiindca-i iubeste ea. Ea e Artemis! Ea poate, ea stie. Palisandrii se-nchina cu umbra grea când trece si suna sandaua ei vie. Ea-si tine inima în trupul meu si coama si-o tine în ramuri. E arcul ei

Lapte de dihor supt în scorbură, pietre albe, tocite de râu, şi tu călare pe inorog, vergură, şi panglica trupului meu – frâu Nu se-nfioară nimic. Statică stea. Fiecare literă are fiinţe în ea, şi nefiinţe Să-l omorâm cât mai