Seară de joi, seară deasă de suflet, în care destinele noastre creşteau ca iarba de primăvară, iar eu te iubeam atât de mult, încât te uitam, crezând că faci parte din mine. Şi numai atunci mă miram când, uneori, surâdeam,
Într-o mare de plasmă – Nichita Stănescu
Într-o mare de plasmă se balansează o pasăre. Ea care este a aerului, – acum în altă stare, în altă culoare, în altă mişcare,-acum trebuie să fie cu totul alta, acum. Lipseşte greutatea, dar lipseşte şi viteza, şi plutirea… Se
Într-un zbor deplin – Nichita Stănescu
În cuibul zâmbitor la subţioara unu curcubeu stau puii ei de zgomot. M-a luat în plisc să mă ducă la suavele guri flămânde. Oricât de uriaş ar fi un copil el e pur şi cosmic. Oricât de matur aş fi
Întrebări – Nichita Stănescu
Trăim un prezent pur? A trai inseamna timp? Timpul este tot ceea ce nu înţelegem? Timpul este tot ceea ce nu suntem noi? Există timp acolo unde nu este nimic altceva? Timpul este fără să fie? Timpul este însuşi Dumnezeu?
Joc – Nichita Stănescu
Începeam să mă topesc în tot ce este fiersc şi sfârşeam detot să mor, în al razelor decor. Orb fiind fără lumină, destinu-şi găsi destină, norocu-şi găsi noroacă, iar tristeţea mea o joacă, un şotron cu cretă albă, insulară, lungă,
Joc de unu – Nichita Stănescu
Lumina surâdea pe ierburi şi pe ramuri cu-ntregul ei alai de foşnete şi lamuri în care îţi afunzi uitarea şi te pierzi. La ce-au mai nălucit, în calea mea, mlădie, şi fruntea ta-n zulufi de umbră vie, şi ochii tăi,
Jupiter conservator – Nichita Stănescu
Orice lucru e mai puţin real decât amintirea mea despre el. Orice amintire e mai puţin reală decât faptul naşterii. O, voi strămoşi, tu strălumină, gingaşule de ochi, pat de nimic pentru un somn de nicicând al vederii. Ce greu
La începutul sfârșitului – Nichita Stănescu
Îşi lăsase atâta de repede ochii în jos, ca pe două satâre ascuţite şi sclipind, tăind gâturile vulturului bicefal şi ierbos, în sânge lăsându-l zbătându-se şi murind. Un miros de ouă sparte mă umpluse din departe, – zeul îmi întoarse
La mormântul lui Baudelaire – Nichita Stănescu
Trec pietrele, măreţ cadavru, rămas cu ploile în unghi! Mai neizbit, las trupul meu acesta la gândul tău să-ncline un genunchi. Rup floarea transformată în paianjen, şi-o las pe tâmplă să-mi alerge suplă, şi îţi întind privirea mea cea fixă
La nord de nord – Nichita Stănescu
Şi ceea ce nu există poate să moară, la fel ca viaţa unui animal boreal despre a cărui stare crepusculară n-am ştiut niciodată nimic. El apărea cîteodată în felul tău de a merge, dar prea somnolent era ca să-l văd.