Alunecare din idee-n lucruri, cadere din cuvinte-n dinti un cer cu frunze care-l scuturi din verde-n galben scos din minti si cite zone reci se-ncheaga si de necontrolat cu vazul mandibule de cai incep sa sparga in dinti, din staule
Am vrut să mă schimb – Nichita Stănescu
Am vrut să mă schimb pe unul mai bun, L-am căutat cu lumânarea, Înalt ca bradul, curat ca floarea, Și care noaptea să doarmă tun. Ce, cu mândrie, să-şi zică: unul Ca mine-n lume nu mai există. Frumos, cu educaţie
Amfion, constructorul – Nichita Stănescu
Aici, pe câmpul unde-n vechime zeii n-au trecut decât călări, unde pietrele-şi arată colţii albi, şi iarba fuge speriată-n verzuiele zări, îmi dau întâlnire cu tine, femeie zveltă şi sălbăticită de frumuseţe, înainte de răsăritul soarelui, când stelele rostogolindu-se-nclină cerul
Amiezi de noapte – Nichita Stănescu
Vin vremuri roşii, de răscoală, Să împle vârf privirea goală Mocnind din codri şi din stânci Căuşul ochilor adânci . Iubito, fumegă din mine Reci ruguri sterpezite, line, În tâmpla străzii, brumărie, Un cântec surd de puşcărie Mi-s vineţi ochii
Amintindu-mi – Nichita Stănescu
Un arc de întuneric aplec atunci când las fruntea să-mi cadă sub culori şi uneori îmi pare că-i numai un răgaz şi că se rupe timpul îmi pare alteori. Pietrificat, auzul în romburi şi ovale ferigă e în stratul de
Amintindu-mi de război – Nichita Stănescu
Un arc de întuneric aplec atunci când las fruntea să-mi cadă sub culori şi uneori îmi pare că-i numai un răgaz şi că se rupe timpul îmi pare alteori. Pietrificat, auzul în romburi şi ovale ferigă e în stratul de
Amintiri de când eram de piatră – Nichita Stănescu
Ca un răget luminos, în creierul meu a explodat o celulă ; de străinătatea prea nouă în care se află rătăcind de la începuturi. Minţile mi s-au umplut de un miros de stea moartă, de animale gândite în vis, de
Amintiri din altă toamnă – Nichita Stănescu
Mă aminteam născut de altă mamă, de altă frunză desfrunzită mă umbream şi înnegream roşia rană cu gingăşia unui ram de care nu s-a spânzurat mai niciodată vreun soldat şi s-a lăsat prelungă şi-n neştire umbra mea lungă, cine-o ştie?
Amurg – Nichita Stănescu
Mă culcasem lîngă glasul tău Era tare bine acolo, şi sînii tăi calzi îmi păstrau tîmplele. Nici nu-mi mai amintesc ce cîntai Poate crengile şi apele ce ţi-au legănat nopţile Sau poate copilăria ta care a murit undeva sub cuvinte.
Anatomia, fiziologia şi spiritul – Nichita Stănescu
Ia-mi creierul în mâinile tale moi şi înveleşte-mi-l în osul luminii. Prima mărime peste zero este infinitul, peste nimic, – totul. Desigur, pentru recea întemeiere a furnicii eu sunt zeu cu putere vai, numai de moarte. Desigur, eu mă închipui