Orele plutesc pe lângă umărul tău, Sfere-albastre, şi-ntre ele e Saturn. Şi cum se duc, se micşorează Mai înserat şi mai nocturn. Nu-mi pare rău, nu-ţi pare rău de ele, Dreaptă cum stai. Trecerea lor copilăroasă-aproape Şi suavă luceşte-n ochiul
Clepsidra – Nichita Stănescu
acă simt că te grăbești și asta prin puținul aer care-l respirăm, îmi declini culoarea-n pasta umbrei atârnând de ram. Și mă las în neîncrederi ondulat și mult suit precum verdele în iederi suspinânde spre zenit. Ca și cum aș
Coagula tristeţea deodată… – Nichita Stănescu
Coagula tristeţea deodată, ca-n valuri, trupul de mărgean, şi trupuri de-necaţi zvârlea din matcă privirea când mi-o prelungeam. S-a dus şi ora de azi. La radio s-a dat ora exactă: “Cling, clang” sau “Ping, pong” Toţi îşi privesc ceasurile numai
Colinda de inima – Nichita Stănescu
Voi colinda cu inima mea mergand prin zapada, mana mea in cinci colturi ca o stea incepe cuvinte sa vada. Bratul meu, o coada de cometa; umarul si pieptul meu – cer. Caldura lor secreta luceste albastru de ger. Sa
Colinda pe loc – Nichita Stănescu
Niciodată nu putem greşi prea mult din pricina propriilor noştri ochi care văd aceasta. Şi nici minţi nu putem prea mult să minţim din pricina spaimei de-a rămâne noi înşine surzi. Nici prea mult nu putem să trăim şi nici
Confesiune – Nichita Stănescu
De ce să stea îngerul cu aripile la gură înghesuit şi plângând în capul meu mai bine spargeţi-mi ţeasta murîndu-mă, să zboare din sinele meu El să-şi desfacă, plăpând aripile când încearcă să zboare eliberat de coajă de piele de
Confesiune – Nichita Stănescu
Vă spun, n-aş mai putea să zic nicicând vreo minciună, dacă mi-ar fi furate, luate şi jefuite toate amintirile. De n-aş ţine minte, în minţi, vă zic n-aş mai putea să spun nici o minciună. – Tu eşti tu? aş
Confesiunea zeului zburător – Nichita Stănescu
Înainte nu a fost absolut nimic Deodata nimicul a adormit si a început sa viseze. Astfel s-a nascut cifra zero. Nimicul a visat cifra zero. Cifra a adormit si a visat: cifra unu. Cifra unu a adormit si a visat
Contemplare – Nichita Stănescu
Precis că mă-nălţasem precis că mă lăţisem de îmi păreai suava visându-mă în vise. Ce tandră dungă lungă aşterne mâna ta împăturind cuvântul rostit altundeva. Ce mică şi subţire poţi tu ca să îmi fii pe multa de mulţime a
Cotropirea frunzelor – Nichita Stănescu
Smulgem frunzele şi facem pat din osul pomilor paştem iarba şi o toarcem prin burta flămânzilor. Ne uităm în sus, la stele, neştiind că-s mai departe frunzele din pom, acele scuturând în toamnă moarte. Nu-ntre oameni e cuţitul duşmănia, sfântă