Cu bulgări de zăpadă-n mâini azvârl în focul veşnic. O zână, ninsă săptămâni, îmi ţine luna sfeşnic când, aplecat şi încordat, în focul veşnic bulgări reci azvârl, mai alb, mai nepătat decât au fost în veci. Se stinge? Nu se
Cu prietenii vorbind de Stelaru – Nichita Stănescu
Ca şi cum am putea să bem o frunză de umbră un iepure de urechi o ureche de auz… Ca şi cum ne-am căsători cu un vis visat de altul. Ca şi cum am dormi altcândva. * din volumul “Cărţile
Cu urechea sîngerîndă – Nichita Stănescu
Behăit de capră trupul tău mi l-ai ridicat în loburi ca să-mi fii cercel mult greu, roabă, romburi Pur auz, pură surzie şi nici cîntec şi nici gînd Doar atăta mi-ai fost mie “S” din “sînt” Cu urechea sîngerîndă de
Cum să mă-nșurubez în aer? – Nichita Stănescu
Cum să mă-nşurubez în aer, pământule? Cum să m-arăt din unghiul, al privirii, gândule, cu ce e mai puţin din mine dat pieirii? Cum să m-arăt în trup pe care nu-l doresc neîntomnat şi-n azvârlire, plin de verdeaţă şi regesc
Cum se sfârşeşte o armată – Nichita Stănescu
La început generalul numit în limba latină Imperator mai apoi, căpitanii numiţi în limba latină centurioni după ei rănile în defilare după rănile în defilare prada de război: timpul ucis în sufletul barbarilor după timpul ucis în sufletul barbarilor înşişi
Curentare – Nichita Stănescu
Te-am văzut, tu m-ai văzut, noi ne-am văzut. Să-mi fi fost brăţară nervul, nor de iarbă şi păscut, să îmi fi zărit ieri evul… Dintre zări mă preling Doamne, stelelor piezişe Iartă-mă, m-aprind, mă sting Cu Isuşi pe cruci crucişe.
Cuvântul – Nichita Stănescu
A fost odată un cuvânt atât de frumos încât se prefăcea în obiecte lucioase, dând mâinii rupte nobil os şi crivăţului oase. Nu cred că el era rostit anume în vreo limbă sau vreun copil l-a fost găsit pe
De albastru – Nichita Stănescu
A rupt, ah, a rupt ramura unui stejar, Din ea a început să curgă sânge, Liniştindu-se duhul aerului sângele se albăstri. Şiroind în jos Imifu ştreang la beregată. -De ce eşti tu vulture cu gâtul golaş, – mă întreabă vulturul.
De dragoste – Nichita Stănescu
Ea stă plictisită şi foarte frumoasă părul ei negru este supărat mîna ei luminoasă demult m-a uitat, – demult s-a uita şi pe sine cum atârnă pe ceafa scaunului. Eu mă înec în lumine şi scrâşnesc în crugul anului. Îi
Deosebirea de asemuire – Nichita Stănescu
Desigur sunt un om rau; iubesc prea mult fapturile, prea mult, fiintele Soarele ma orbeste in asemuirea lui cu sine insusi; – dar verbul ma subjuga prin asemuirea lui cu o broasca testoasa in flacari. Deodata apare Fat-frumos. El este