Ce bunăvoinţă e a gândi cum fluturele în zig-zag fluturând. Ce blândeţe să ţi se pară că eşti; ce dulceaţă mi se pare profesiunea de călău, aproape la fel ca dulceaţa de a fi moral. Am văzut. Am uitat.
Stam lungit – Nichita Stănescu
Stam lungit şi iată smuls tras deasupra, tras de beregată îmbrăcat am fost şi dus în trup verde deodată. Ah, să mai fi fost doar eu iarbă pe un câmp de nori când trimite Dumnezeu să mă pască meteori. Să
Stare – Nichita Stănescu
Până la urmă cade sub inimă alunecând de pe ea, o mască sonoră. Carnea străvezie a orelor e mai pietroasă, cu fiecare oră. Linia frântă de fulger pieziş ia locul privirilor goale. Totul se trage în jurul meu, înapoi
Stare (II) – Nichita Stănescu
În jurul meu mă încolăcesc ca să nu-mi dau voie spre sferă aidoma verdelui în jurul frunzii obligând-o să fie până şi efemeră. Mă sfârşesc cu dinţii, de bunăvoie, nu mă continui mai departe; dincolo de mine e mărul muşcat,
Starea de a fi cireşar – Nichita Stănescu
Ah, n-o să ştie nimeni gingaşa pricină a cireşului profunda pricină a stejarului cauza ochilor mei. Ah, n-o să ştie nimeni zburata pricină a păsărilor impietrita pricină a pietrelor cauza inimii mele. Ah, n-o să ştie nimeni neagra pricină a
Străfund de ochi – Nichita Stănescu
Valul venind spre mine a împietrit în aer O, chiar şi tu, iubito, ai rămas într-o deplină nemişcare. Şi timpul are febră O, el mă arde secunda este fixă ca o perlă şi stropii valului atârnă-n aer. Tu, atât apuc
Strigaturi – Nichita Stănescu
Ce-ai de gând cu tine, fă, subțire și galbină, prună mult si platina icoană și datină ? Vrei sa fii tu rază, tu groasă cum e mugetu bătrână ca taică-tu șchioapă roabă slabă ? Ca și geana maică-ti ca și
Subit – Nichita Stănescu
Se izbucnise piatra în praf şi pulberi fine iar cerul se tăiase în două înspre jos şi soarele din infinit spre infinime răgea – umbros Salut, murim! În timpul ăsta scurt cât eu te strig, cât tu mă strigi şi
Sufletul metalic al oraşului – Nichita Stănescu
Se face seară şi orizontul coboară. Oraşul îşi ridică un cartier spre lună. E un sunet de fier, de cabluri întinse. Umbrele oamenilor încep să apună. Când ridic braţul, umbra lui ascuţită izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut, de
Sunt un om viu – Nichita Stănescu
Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai