A fost odată un cuvânt atât de frumos încât se prefăcea în obiecte lucioase, dând mâinii rupte nobil os şi crivăţului oase. Nu cred că el era rostit anume în vreo limbă sau vreun copil l-a fost găsit pe
De albastru – Nichita Stănescu
A rupt, ah, a rupt ramura unui stejar, Din ea a început să curgă sânge, Liniştindu-se duhul aerului sângele se albăstri. Şiroind în jos Imifu ştreang la beregată. -De ce eşti tu vulture cu gâtul golaş, – mă întreabă vulturul.
De dragoste – Nichita Stănescu
Ea stă plictisită şi foarte frumoasă părul ei negru este supărat mîna ei luminoasă demult m-a uitat, – demult s-a uita şi pe sine cum atârnă pe ceafa scaunului. Eu mă înec în lumine şi scrâşnesc în crugul anului. Îi
Deosebirea de asemuire – Nichita Stănescu
Desigur sunt un om rau; iubesc prea mult fapturile, prea mult, fiintele Soarele ma orbeste in asemuirea lui cu sine insusi; – dar verbul ma subjuga prin asemuirea lui cu o broasca testoasa in flacari. Deodata apare Fat-frumos. El este
Deși – Nichita Stănescu
Desi inima mea este ascunsa intre coaste, sa vezi tu ce poveste: mi-e foarte dor de tine. Desi schiopat putin si ma doare, oh, de la o vreme ma doare creanga cea groasa si cea mare de care s-a spanzurat
Despre starea de zbatere – Nichita Stănescu
Ca şi cum un tăiş superior mi-ar fi despărţit norii de vârfurile munţilor, aşa se zbate trupul meu uriaş, decapitat, lăsându-şi pe cer capul fugitiv. Nu poate să moară deşi nu mai ştie ceea ce pentru el, odinioară, a fost
Dezâmblânzirea – Nichita Stănescu
De mult negru mă albisem De mult soare mă-nnoptasem De mult viu mai mult murisem Din visare mă aflasem Vino tu cu tine toată Ca să-ntruchipăm o roată Vino tu fără de tine Ca să fiu cu mine, mine O
Dimineaţă marină – Nichita Stănescu
O dungă roşie-n zări se iscase şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins cu umbrele lor melodioase umerii încă dormind, mi i-au atins. Mă ridicam din somn ca din mare, scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele, sprâncenele cristalizate de sare, abisele. Va
Din nou, noi – Nichita Stănescu
Bun, dar cu noi cum rămâne? Ei au fost mari, tragici, sfinţi… Ei au mâncat pâine, părinţilor noştri le-au fost părinţi. Dar noi, dar cu noi?… Lor le-a fost frig, au pătimit, au mers prin zăpadă, prin noroi, au murit
Doină – Nichita Stănescu
Îmi vine să plâng cu sânge, să rămân când apa curge şi să ling această rază care mă nechează. Mi-este foame de ce-i viu mi-e târziu de timpuriu…