Atât de mult o iubeam eu pe ea că însuşi cerul se curba albastru.
Douăsprezece noaptea, cu dor – Nichita Stănescu
Coridor de ore, timp pierdut. Frunze zburătoare, ţări de toamnă. Străzile pe care am trecut în gâtlejul amintirii se răstoarnă. Trec secundele gravide; nasc urlând picături de ploaie repetate, vorbe ce s-au spus, îşi caută guri să se lase în
Dreptul la timp – Nichita Stănescu
Tu ai un fel de paradis al tău în care nu se spun cuvinte. Uneori se mişcă dintr-un braţ şi câteva frunze îţi cad inainte. Cu ovalul feţei se stă înclinat spre o lumină venind dintr-o parte cu mult galben
Dreptul la timp II – Nichita Stănescu
Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau ce cutremur au si ce culoare anume, si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale, si bluza ta, si inelul tau, si
Dreptul la timp III – Nichita Stănescu
I Si pietrele-au dat rod in ziua-aceea, cand iarna sta-n zenit la cerul tarii si-n coaja orelor rotunde batu, sfaramator, pasarea Phoenix, Si acrul se adauga intruna, deodata-ncremenind ca gheata marii care striveste-n sine trupul urcatelor la suprafata mortaciuni. Era-n
Dulciferarea legii – Nichita Stănescu
Eu nu te văd, ci te imaginez într-una şi nu te aud, ci te murmur, te cânt Te-mpodobesc pe tine stăpână, stăpâna vieţii mele şi vieţii lui “Sunt”. În teritoriul ochiului meu violent, îţi ridic palat albastru de cuvinte, însumi
După ploi – Nichita Stănescu
Aruncă-ți văpăile negre din gene Hotarul din tine și mersul alene, Dă-mi mâna și hai să fugim din hotare Copila mea dragă, e soare, e soare… Noroiul cărării de-ți scuipă despoiul Nu pasul, ci ochiul ți-atinge noroiul Și nu-ntoarce geana
Ecou de văi – Nichita Stănescu
Ecou de văi răsună-n tine, surdă bisericii cu turnul răsucit… Închid pereții umeziți din schit descătușate plesnituri de durdă Zadarnic orologiul împarte cădelnița înclătinată-n loc… …Ți-a fost luat în gene noaptea foc dar clipa e-n mări… departe…
Ea – Nichita Stănescu
Tocmai acum, tocmai acum cand o iubesc cel mai mult, tocmai acum am mintit-o. Tocmai acum, tocmai acum cand ea tine cel mai mult la mine, tocmai acum am umbrit-o. Tocmai acum, tocmai acum cand ea se gandeste la mine
Edict – Nichita Stănescu
Pot să fiu uitat, pentru că nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească. Pot fi părăsit, pentru că nu-mi iubesc picioarele, pot merge şi cu aerul. Pot fi lăsat singur, pentru că sangele meu se varsă în mare oricum. E