Uncategorized

Nu mai daşi pe la icoane, d-aia te-ai pierdut, Ioane… Singur ţi-ai făcut dreptate cu cuţitul pe la spate, de-ai belit la drumul mare, cum trecea, pe fieşcare… Nu-ţi şterseseşi din făptură caşul încă de la gură Hămeşit cum fuşi

Mă culcasem lângă glasul tău. Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele. Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat nopţile. Sau poate copilăria ta care a murit undeva,

Toată frunza-mi zice lotru c-am furat un ram din codru… Câmpu-i nins şi tot mi-aş duce dorurile-n el, năuce, dară nopţile-nstelate i le ţine lui pe toate. Tot aş sta şi tot mi-i modru. Înserarea-mi zice lotru, seară confundată-n moină,

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare, care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie în jurul pieptului, în jurul tâmplelor, mereu fragedă, mereu unduitoare? De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă ca firul de iarbă ce taie în

Amintiri nu are decât clipa de-acum. Ce-a fost într-adevăr nu se ştie. Morţii îşi schimbă tot timpul între ei numele, numerele, unu, doi, trei… Există numai ceea ce va fi, numai întâmplările neîntâmplate, atârnând de ramura unui copac nenăscut, stafie

Se-azvârleau copacii în ei înşişi se-auzea cum scoarţa se strâmta, între rădăcini, desigur, se făcuse loc să-ncapă cine vrea. Eu duceam piei multe, jupuite de pe inimile mele, mai demult mă grăbeam să nu le-atingă vreo privire şi să nu

Mă băuseşi de privire îmi lăsaseşi ochiul gol şi m-ai domolit în aer pasăre fără de zbor, iar de frigurile toate cele a zăpezilor m-ai lăsat fără de moarte înnoptând amiezelor. Şi ai pus atunci în cruce păsări multe-ntretăiate de

Tu ai un fel de paradis al tău in care nu se spun cuvinte. Uneori se misca dintr-un braț și cateva frunze iți cad înainte. Cu ovalul feței se stă înclinat spre o lumină venind dintr-o parte cu mult galben

Zburau berze pe lunci printr-un gând cu sufletul lor de aripile lor atârnând. Zburau spre zările zburătoare din gând deasupra valurilor de mări atârnând. Şi toate ieşeau una câte una din gând schimbându-se una câte una în cuvânt într-un cuvânt

Îi beam sânii trupul ei devenise cârciumă Îi sărutam cu ochii şi cu gura, pântecul, discreţia ei devnise pângărire, – se lăsase de multă vreme de seară când ea, zvârcolindu-se ca un şarpe, încă trăia şi nu putea să poată