Uncategorized

Departe, cine ştie în ce oraş ploios Cu tâmplele în palme vei fi gândind la mine, Privind spre cerul umed, tomnatec, somnoros – Departe … cine ştie în ce oraş ploios … Cu fruntea sprijinită pe degetele pale În ochii

Eu ştiu că mă iubeşti, frumoaso, De ce-mi trimiţi surâsuri reci? Ah, nepăsarea asta las-o De nu vrei să mă pierzi pe veci. De vrei o viaţă să te-ascult Arată-ţi dragostea întreagă : Cu cât mă vei iubi mai mult,

Cu fiecare dintre cei De care moartea ne desparte, Murim şi noi – lăsând o parte În fiecare dintre ei … Imagini … gânduri … doruri … vise Adorm în stinsele priviri, Un cer întreg de amintiri În pleoapele pe

Neţărmuita mare se frământă, Eternă pregătire de furtună Se-nalţă-n trombe, duduie, detună Şi-n colcăit de spumă se-nvestmântă. Şi-aşa, mereu, de mii de ani, nebună Cu însăşi ea luându-se la trântă, Pe rând biruitoare şi înfrântă Îşi macină neliniştea străbună. Când

Sunt drumuri albe, luminate, Şi verzi coline-n calea ta, Te cheamă vii înciorchinate, Fântâni de-azur … Nu le-asculta ! Pe drumul drept, mergi înainte – Aruncă-ţi umbra-n asfinţit ; Sub paşi ai lespezi de morminte, Colea un templu mistuit. Nu

Pe obrazul stins, pe mâna-i slabă, Pe ochii trişti din cale-afară Şi-a pus pecetea nendurată Pierduta vieţii primăvară. Se scoală-ncet … aprinde lampa … Mai plină-i casa şi-i mai bună, Iar ploaia pare că-i un cântec Ce din adânc de

La Pontul-Euxin, sub firmamentul Etern al dăruirirlor totale În foşnet de covoare şi taftale Şi-au potolit furtunile torentul. Trecutul calcă treptele fatale Ţinându-se de mână cu prezentul. De-aici începe, magic, orientul Cu feeriele-i transcedentale. Majestuaose falduri şi dantele Răsfrâng şi

Plecarea ta mi-a fost o sfâşiere … Ştiu bine că durerile se curmă … Nici cel dintâi nu sunt, nici cel din urmă, Cenuşa vremii ninge mângâiere. Din tot ce-a fost nu mai rămâne urmă … Un cântec stins pe