Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…
Poetul şi soldatul – Nichita Stănescu
Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Viaţa lui personală este praf şi pulbere. El ridică în cleştii circonvoluţiunilor lui sentimentele furnicii şi le apropie, le apropie de ochi până când le face una cu propriul său ochi. El
Poetul în pin – Nichita Stănescu
Pe craca nălucită, a pinului din seară în pălmi mai strânge scoarţa, ca mâinile de prietini şi râde surd poetul privind spre văi, aiurea şi mîngâie cu talpa văzduhul de sub cetini. Bolnavă urcă luna, cu pete reci pe faţă
Poetul şi dragostea – Nichita Stănescu
Te-ai făcut subţire şi prelung, şi un sentiment ciudat te doare, şi eşti mândru, şi ţi-l porţi pe umăr ca pe-un şoim de vânătoare. Şi prelungi, privirile îţi trec chiar prin zidul greu şi prin lăcate şi se-opresc la piatra
Poezia – Nichita Stănescu
Poezia este ochiul care plânge. Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge, ochiul mâinii care plânge. Ea este ţapa care plânge, ochiul călcâiului care plânge. O voi, prieteni, poezia nu este lacrimă ea
Poezia – Nichita Stănescu
Ea se hrăneşte din privirile fixe ca să poată exista, şi, când ochii se-nchid, se adapă din întunericul eliberat de polii asurzitori ai timpanelor. Astfel trăieşte tot timpul, deşi, uneori, se lasă să fie visată în somn, hrănindu-se numai cu
Pomule, copacule – Nichita Stănescu
Pomule, copacule, ai inimi cu miile şi umbre, cu sutele – nu te latră câinele. Îţi ţii inimile-afară. Îmi ţin inima în seară, trupul meu o înconjoară, Pomule, copacule, ai inimi cu miile şi umbre, cu sutele – nu te
Popas – Nichita Stănescu
La ce mai tresari din clipite Tăcerea nu-i, nimenea nu-i S-aştearnă văpăi logodite Pe scoarţe albastru-verzui. Şi zorii la ce-i mai ascult Verzui, cum se crapă în zare, Pe laviţă doarme demult Ecoul păstrat în ulcioare. Şi nu mai râvnesc
Poveste – Nichita Stănescu
Eu am trăit o stea îndepărtată cu reci dulăi lătrând în raza ei, sub frunza nevăzută dar înfiorată cap, trunchi şi membre, devenirăm trei. Tăiat de numai lama unui fost cuvânt vorbit frumos în marţiană de mult încorporatul gând care
Potcoavă – Nichita Stănescu
Nu mai emiţi nimic, nu mai primesc semnale ori poate nu mă mai gândeşti, ori poate tu l-ai şters dintre vocale i-ha, i-ha, la vechi caleşti pe calul dumitale. Nu te mai culci peste timpanul meu, nici goana nu-mi mai